FDL.ro

-          Eu aș zice să nu mergem, am zis eu. De ce e așa de important ca totul să se-ntîmple în seara asta? Afară plouă, e frig, ceață, plus că intrarea în sat e în rampă și sigur acolo mai e încă gheață. Putem derapa, asta dacă reușim să nu trecem pe lîngă ea cu totul. Ce rost are să mergem acum, dacă putem merge mîine, pe lumină?

-          Pentru că dacă intră în călduri, pleacă. Nu știi cum fac pisicile la țară? Pleacă și nu se mai întorc. Uneori cu săptămînile.

-          Bun și dacă o sterilizăm după?, am întrebat eu. După ce iese din călduri?

-          Păi ai uitat că săptămîna viitoare sîntem noi plecați?

-          Deci, altfel spus, am zis eu, nu ne mai rămîne decît seara asta la dispoziție. E singura noastră șansă, nu? Și implicit, singura ei șansă. Dumnezeule, Otilia, e doar o pisică, nu-i ca și cum de ea depinde soarta omenirii. Și nici măcar nu-i a noastră. N-avem nicio obligație, n-am promis nimănui nimic.

-          Ba i-am promis bunică-mii, ai uitat? I-am promis și-am să mă țin de cuvînt. Măcar odată-n viață să mă țin și eu de cuvînt. La cîte i-am promis…

N-am mai zis nimic. Totul părea neverosimil, un fragment bizar dintr-o existență trunchiată. Vizualizam deja mașina, gonind în noapte pe un drum îngust, șerpuitor în timp ce afară turna cu găleata. Un detectiv pe cale să elucideze misterul unei crime? Sau, dimpotrivă, făptuitorii ei, fugind din calea legii? O soție infidelă grăbindu-se la întîlnirea cu iubitul ei? Sau, asasinul și victima sa porniți pe drumul fără întoarcere? În realitate, nimic din toate acestea. Doar noi, mergînd spre satul de unde aveam să ne întoarcem peste cîteva ore cu o pisică care a doua zi avea să fie sterilizată. Probabil prima pisică sterilizată dintr-un sat din Moldova.

Cînd am plecat, începuse să ningă. La un moment dat ne-a depășit o Salvare cu girofarurile și sirena aprinse. Am depășit-o și noi după vreo treizeci de kilometri, cînd am trecut pe lîngă o mașină răsturnată. Ceva mare, un 4×4. Cineva era mai nefericit decît noi. Apoi, cînd, în cele din urmă am ajuns, fără să derapăm sau să pierdem intrarea, pisica nu era de găsit. Nimeni nu știa unde și cînd dispăruse. Am strigat-o vreun sfert de oră dar degeaba. Ningea în toată regula acum și zăpada se depunea instantaneu, ca și cum ar fi vrut să recupereze terenul pierdut, la propriu, în toate zilele care trecuseră de cînd se topise.

-          De ce ar vrea o pisică să stea afară, în frig și-n zăpadă, cînd ar putea dormi lîngă sobă? Sau pe bancheta din spate a mașinii.

-          Pentru că e în călduri?

-          Așa e, uitasem.

Pînă la urmă a apărut. Era trecut de doisprezece noaptea. Ne pregăteam să rămînem acolo, fără prea mare entuziasm, așa încît, cum am văzut-o în cușcă, am și plecat. Viscolise și acum înaintam anevoios iar la un moment dat, cam la jumătatea drumului dintre sat și șosea, ne-am împotmolit și roțile au început să patineze. Am ieșit amîndoi din mașină, să dăm zăpada deoparte. Nu vorbeam. Eram prea obosiți. Vîntul sufla rece, iar ninsoarea părea că îngheață pe fețele noastre. Și mi-a trecut atunci prin minte, pentru prima oară, ceea ce apoi avea să devină o obsesie, și-anume, ce vom primi în schimb pentru momentul acela, ce lucru frumos ni se va întîmpla mai tîrziu pentru disconfortul de-acum, sau dacă, nu cumva, tocmai disconfortul de-acum era ceea ce trebuia să se-ntîmple pentru un moment fericit de altădată. Dar n-am apucat să-mi duc gîndul ca capăt căci în secunda următoare i-am văzut. Trei perechi de ochi strălucitori, urmărind o a patra, un iepure. Erau pe cîmp, nu foarte aproape dar perfect vizibili – pentru cele cîteva secunde cît au trecut prin dreptul farurilor – niște extraterești, deocamdată indiferenți la soarta noastră. Pentru o clipă, am fost convins că aveam să înnoptăm acolo, iar lupii se vor întoarce mai tîrziu după noi, ne vor da tîrcoale, întîi cei trei, apoi și alții, din ce în ce mai mulți, și parcă le auzeam deja urletele tînguincioase invocând parcă ajutorul unui zeu necunoscut nouă. Și-atunci, m-a cuprins un sentiment bizar, nu de frică ci de totală inadecvare, ca și cum n-aș fi avut ce căuta acolo, ca și cum aș fi văzut ceva ce n-ar fi trebuit să văd și acum aveam să plătesc pentru asta.

Dar apoi mașina a început să înainteze și în cîteva minute eram la șosea de unde nu s-a mai întîmplat nimic pînă acasă deși ninsoarea nu s-a oprit tot drumul și cînd, în sfîrșit, am ajuns, eram frînți, de parcă condusesem mii de kilometri. Și înainte de a adormi Otilia mi-a mulțumit iar eu am întrebat-o pentru ce. Dar n-am mai primit nici un răspuns așa că mi-am dat seama că adormise. Și înainte de a dispărea și eu în întuneric, mi-am lipit fața de părul ei și am inspirat puternic, ca să-mi ajungă pentru tot restul nopții. Și pentru o clipă, doar pentru o clipă, m-am gîndit că poate peste ani aveam să ne aducem aminte de acest moment cu nostalgie. Noaptea cînd am mers la ţară s-o luăm pe Luluţa la sterilizat. Prima noapte cînd ne-am întors în sat după înmormîntarea bunicii Otiliei şi cît de pustie părea casa fără ea. Și cum a trebuit să ne obișnuim cu ideea că, încet încet, viața se schimbă, ia forme neașteptate, și te forțează să te mulezi după ele.

Bineînţeles, eram naiv. Nu te obişnuieşti niciodată ci doar mergi înainte pentru că nu mai ai unde să te-ntorci. Mergi înainte şi de la un moment dat roțile încep să patineze, te-nzăpezești şi atunci începi să te întrebi unde sînt lupii să vină să termine ce tu nu mai ai puterea să faci.