FDL.ro

Nu vreau să-mi distrug profesorul, omul care mi-a deschis ochii spre creaţie în Ieud; n-am de gând nici să intervin în credinţele Domniei Sale. Personal, sunt acum cât un milion de tone de TNT iar asta nu mă amuză deloc. Petru Dunca, omul care mi-a pus pixul în mână şi mi-a spus: SCRIE!, l-a luat la pieptul său pe Eugen Ovidiu Chirovici, un ins care nici măcar unor întrebări de tip jurnalistic nu le poate face faţă. Vin să contest lucrarea profesorului Dunca (pe vremuri, în Ieud, copil fiind, am trăit următoarea întâmplare: eram în pauză la şcoală, eram clasa a VII-a şi profesorii dădeau şi ei cu piciorul într-o minge din plastic, pe terenul asfaltat, când Nicu lui David, copil de-a şaptea, ca noi, i-a zis: “Tovarăşu Dunca, daţi mai uşor cu mingea!”, iar “tovarăşu” a replicat: “Da ce, ai purtat cu mine opincile de te dai tovarăşul meu?”, iar Nicu a tăcut mâlc, Nicu aşa a fost învăţat de-acasă, să aibă ţinută de lider, Dunca Petru era directorul şcolii din Ieud, funcţie pe care nu trebuia, conform normelor metodologice PCR, să o ocupe). Atunci, în sinea mea, m-am simţit răzbunat, nu era Nicu lui David cel mai tare din parcare; atunci nu, dar azi e primar în Ieud.

Altceva vreau să spun, însă: profesorul neînfricat, luptătorul puternic, frumos şi blând, cel care ne-a promis nouă, tăntălăilor din clasa lui, din Ieud, că va aduce un pick-up şi ne va pune cântecul “Guadalajara” (era profesor de geografie; nu a venit cu acel cântec, deşi am visat câteva nopţi numai junglă amazoniană şi Matto Grosso), omul ordonat şi echilibrat – a sucombat ideatic în faţa unui Eugen Ovidiu Chirovici. Mai mult, s-a extaziat în faţa cărţii sale numită, în sandrabrowniana, pavelcoruţiana limbă românească, “A doua moarte”, o carte fără valenţe literare apreciabile, comparabilă, aş putea spune, cu romanele lui Florin Horvath, care şi el are oareşce grade în atât de oculta (şi ocultata!) masonerie.

“O deschidere hermeneutică asupra iubirii şi asupra morţii” se numeşte (i)responsabila incursiune a profesorului meu prin scrierile unor Jacques le Goff (Omul medieval), Herman Hesse (în treacăt fie spus, mentorul meu a omis “Lupul de stepă”, fascicol tipărit în România lui Ceauşescu în acelaşi volum cu “Jocul cu mărgelele de sticlă”, dar scuze, poate a prins altă ediţie, de parcă atunci un Hesse ori un Joyce aveau parte de un al doilea tiraj!), Umberto Eco (ce paradox!), Rene Girard (ascunzându-se subtil sub observaţiile lui J. Delumeau), aprinzând focul de paie numit  M. Foucault (ca să nu aducă în discuţie un Nicomah, par example) – în ipoteza că îi va cădea cu tronc acestui Ovidiu ce spune undeva: “…Este Baal, demonul pustiului şi cel mai mare din Infern, de care însuşi Lucifer se teme, cel care primea ca jertfă copiii, singurul demon care se hrănea cu sângele şi inocenţa copiilor(…)”. Orice om (a)normal (spun “a” pentru că cei ce studiază şi citesc sunt prin definiţie “a…”-orice în lumea plină de bani, pistoale, droguri), poate remarca abandonul Bibliei ca punct de reper cel puţin interesant în această ciorovăială martinică (vezi volumul lui Chirovici, pentru a afla cine e Martin) . Unde am mai întâlnit noi manifestări de tip “Baal”?, nu cumva în Biblie, când Dumnezeu îi cere unui tâmpit să-şi ardă fiul pe rug? Ba da. Aşa că Dumnezeu este, conform gândurilor mele,  prin extensie, un Baal sau, mergând mai departe cu raţionamentul, amândoi sunt una. Până la urmă am putea sugera unui cititor naiv că dreptate are şi Darwin, cu evoluţionismul, şi Dumnezeu, cu “falsa” Lui teorie privind Creaţionismul. Îmi arog dreptul de a spune şi eu ceva, la confluenţa acestor mari gândiri numite Chirovici şi Dunca, aşa că îl citez pe N. Steinhardt: “Cine crede că se trage din maimuţă, apoi din maimuţă se trage; iar cine crede că se trage din Dumnezeu, din Dumnezeu se trage”. Acest fapt îl va durea pe profesorul meu, care crede în principiul arab: “Elevul trebuie să-şi întreacă profesorul” (arab, nu latin), deşi eu cu acest mare şi incomensurabil specimen numit Eugen am treabă, în încercarea de a-mi salva profesorul de la îngenunchierea de tip “Omul fără însuşiri” (sau “Vaporul Alb” de Cinghiz A., iertat fie-mi!), cu marea sa “operă” am de lucrat, dacă o să mai am chef.

O “Maya” scoasă parcă dintr-un clip publicitar la medicamente, îl termină definitiv pe profesorul meu care observă extaziat că prezenţa acesteia “seduce, vrăjeşte şi ajunge prin sacrificial ei să distrugă întregul ţinut.” Această încăpăţânare nu se opreşte aici. Profesorul meu, omul pe care mi l-am luat ca model, se supune unor evenimente care-l depăşesc, pesemne, uitând că mai demult m-a învăţat “evenimentele” şi spune: “A doua moarte, marcată de talentul şi vasta cultură a autorului (…)”, – o, Doamne, Baal, Zeus, Chronos, Nostradamus, George Bush, Ion Iliescu,  Elvis Presley sau ce ne mai putem aminti – o cultură care exclude “Iliada”, care nici nu aduce în discuţie excelenta radiografie asupra lui Odiseu (Traian Ştef) sau cel puţin o răsfoire a volumului “Erezii, controverse şi schisme în Creştinismul secolelor I-XI” (Daniel Nicolae Vălean)! Opresc aici lista lucrărilor pe care i le-aş recomanda unui Chirovici plin de sine (n-am terminat cu Dvs., Mare Maestru, voi reveni!), plin şi de medalii în care, personal, nu cred, şi dau publicităţii un răspuns al acestuia (interviu, “Adevărul, 30 octombrie 2009): “(…) Vă dau un alt exemplu: Kipling, care a fost laureatul Premiului Nobel pentru literatură, a fost mason. El nu a scris o operă de o asemenea anvergură pentru că era mason şi nu a luat premiul pentru că era mason. Dovadă că atâţia care au luat Premiul Nobel nu erau masoni. Dar pot să presupun că, din punct de vedere al prestaţiei sale sociale şi morale, educaţia din lojă l-a ajutat pe Kipling să aibă acest tip de traseu. Sau cum se spune: „Trăieşte în umbra compasului şi viaţa ta va fi ferită de primejdii!“. Adică respectă un set de principii şi vei fi ferit de furtuni. Asta este până la urmă Masoneria: o poartă a unui om bun care doreşte, prin autoperfecţionare, să devină şi mai bun. Nu te ajută nici profesional, e limpede că nu poate. Dumneavoastră n-o să puteţi scrie un articol mai bun dacă sunteţi mason.”

Nobleţea obligă, nu? Iată când va vedea românul Premiul Nobel:

“În cât timp credeţi că vom avea şanse la un Nobel pentru literatură?

Chirovici: Nu e problema niciunui scriitor. Sincer, nu mă interesează, problema nu mi-o pun. Eu cred că, dacă aş face un pariu, primul Nobel pe care-l va lua România nu va fi pentru literatură.”

Nu, desigur, România va lua Premiul Nobel pentru haiducie. Iar când se vorbeşte de Kipling, vorbitorul ar trebui să spună ce preferă – artistul ori savantul? Pentru că nu toţi românii “e proşti”.

P.S. “Dumneavoastră n-o să puteţi scrie un articol mai bun dacă sunteţi mason.” – spune Chirovici.

Nefiind mason, articolul meu poate deveni jalnic şi nepublicat, că aşa vrea un Chirovici despre care, vorba românului – “n-am cuvinte”.