FDL.ro

Cred că e ziuă. Îmi trag plapuma peste față, muștele mă scot din sărite! Trebuie să mă las de fumat. Sau să nu mai deschid geamul noaptea. Sau ușa. Să nu mai fumez cu lumina aprinsă. Pe acoperișul de tablă al terasei sună fiecare strop de ploaie ca o nenorocită de monedă. Parcă e un copil rău care-ți face-n ciudă.
Da, aici nu stau decât doar cei ca noi… Nu-l mai găsesc pe Pop, cartea aia verde, pagini aspre și font mișto, cum am mai văzut în niște antologii de poezie franceză. Aș deschide ochii, dar mă gândesc că mă ustură, deși sub plapumă trebuie să fie întuneric. Lumina ustură dimineața. Sau când mă trezesc. Trag cu putere aerul îmbâcsit și simt cum nasul mi se videază. Am nările înfundate. Plouă.
Aici viața se bea și moartea se uită. Oare cum era mai departe? Aș fi vrut să-mi aduc aminte, s-o știu pe de rost, s-o fredonez în cap. Nu-mi doresc nimic altceva. Îngân din nou, dar nu-mi vine. Lulu și-o notase pe o bucată de hârtie. Așa cred. Sau scria altceva, nu știu. Ce n-aș da să am bucata aia de hârtie. Trebuie să fi scris ceva interesant oricum. Înghesuit. Dodo ne citea, noi stăteam în jurul lui și ascultam. Din când în când se oprea și îi venea să plângă, mai lua o gură de vin, își trăgea mucii și o lua iar de la primul vers. Aveam vin alb, demi-sec. Îmi plăcea cu pâine. Lulu stătea la masă cu pixul în gură și se legăna. Doar pentru cartea aia verde aș deschide ochii.
Muștele se lovesc de capul meu. O fi plină camera. Începe să mă mănânce pielea. Mi se face silă, am impresia că am dormit pe muște, că le-am strivit sub mine așa cum am strivit una sub tasta S a laptopului. Auzeam cum scârțâie la început, până s-a fărâmițat și mi se ridica părul pe mâini. Aaah, căcat! Arunc plapuma de pe mine, și mă scutur în timp ce mă ridic în cur. Normal că n-am dormit pe muște.
Mă-ntind după sticla de cola de pe masă. E apă în ea. Apă dulce, stătută, ușor maronie. Torn cam juma de litru și simt cum mă umflu. Esofagul mi-e ca o sticlă de apă minerală când îi desfaci capacul. Stomacul aduce a cadă legată la o canalizare bună, neînfundată, în care se scurge cu viteză apa cu spuma detergenților în care tocmai te-ai spălat. Știi? face bule din când în cand. Așa îmi face stomacul. Pun capacul, las sticla lângă pat și îmi frec ochii. Sunt încleiați. Îmi întind un fel de lacrimă pe juma de obraz și simt cum adie răcoarea pe-acolo. Ce nu-mi place să respir pe gură, mă rupe.
Pe farfurioara unei foste căni de cafea văd castelul de chiștoace. Caut unul special stins cu gândul la a doua zi. Mai nimic, în rest, recoltă slabă. Așa, bun, dar cu filtrul jegos. Îl șterg încet cu arătătorul mâinii drepte, da-l scap pe cearceaf. Mă-ta de creangă! înjur în gând. Întind mâna să verific cât de tare tremură. Mda. Ce dracu am? Așa n-o s-apuc 50 de ani. Nu mă văd, nu, în niciun caz. Ce mi-ar mai plăcea. Ceva bani, ceva casă, copii? Da… Trag un fum în plin, cu capu-ntr-o parte, din reflex, și-nchid un ochi. Măsor prada, mai e de-un fum scurt, cu care mă hotărăsc să-mi desfund căile nazale. A mers. Cred că e vorba de densitate. Hm? S-a oprit ploaia… Mă-nec cu fumul rămas în gură și tușesc ca un astmatic. Plâng iar și-mi întind lacrimile cu dosul palmei pe nas și pe obrazul drept. Sting chiștocul pe marginea farfurioarei, o împing spre mijlocul mesei încet, să nu deranjez ariciul proiectat în ea azi noapte. Nu mai am țigări, m-am gândit după ce-am stins-o pe ultima, pe la 4, exact la momentul ăsta, când voi zice că nu mai am țigări și mă voi gândi la mine, cel de pe prag, ce se gândea la asta. Dar nu-i grav, nu… și zic stâlcit, într-un căscat:
- Aici viața se bea și moartea se… uităăăaah!

***