FDL.ro

Un autocar rula pe o şosea udă, prin toamnă. O şosea ce străbătea o câmpie şi un anotimp. Ceaţa înghesuia imaginea câmpiei pe lângă şosea. Ferestrele autocarului erau albe şi mate de abur. Aburului îi plăcea să devină stăpân peste ferestre şi ştergea imaginea câmpiei văzută de pe geam. Degetele subţiri ale Anei desenau pe stratul de abur profilul unui bărbat. Aburul şterse şi chipul lui. Îi scrise atunci numele: Dan. Numele lui se descompuse în litere curgătoare. Închise ochii obosiţi de curgerea gândurilor. Literele se multiplicară în particulele de ceaţă şi îi bătură în geam.

- Dormi? – o întrebară.

- Nu ştiu! – răspunse. – Poate.

Un apartament tern, înnegrit ca după un incendiu i se arătă sub pleoape. În vis ştia că era al lor, deşi nu semăna cu cel real. O singură cameră se decupa în negrul intens, inform, dar aerul i se pierduse prin întuneric. Căută fereastra ce trebuia să fie undeva în apropiere. O deschise; în faţa ei crescuse însă un zid. O asamblare de pături de nori îşi vânturau consistenţa înainte şi înapoi. Şi din nou înainte şi înapoi… Dansau o gavotă. Mişcarea lor ritmică era menită să ascundă prezenţa zidului. În cameră erau doar ei doi: Ana şi Dan. Acele unui ceasornic. El, minutarul grăbit. Ea, ora ce rămânea dependentă de drumul minutarului. Îl aştepta să revină. Fiecare revenire însemna şi o nouă plecare. Acum, erau împreună. Ca de fiecare dată Ana se bucura.

- Ai venit! Nu credeam. Am aşteptat atât. Ai venit! Mai pleci? – Cuvinte banale risipite prin încăpere. Încercau să-i umple doar golul, cu sunete.

Lumina se strângea ca o armonică. Sunetele se transformaseră în beznă. Bezna se aşezase între ei. L-a văzut pe Dan alergând spre ceea ce credea el a fi o lumină. Pentru ea, Dan dispăruse doar în întuneric dincolo de zidul crescut în fereastră..

Dan era la spital de o lună. O chemase. O voce tristă în receptor. Încercase să glumească aşa cum făcea altădată:

- Io eram! Ţi-a fost dor de mine? Dacă ţi-a fost dor vino să mă vezi.

- Unde eşti? În ţară? – îl întrebase cuprinsă de bucurie.

- La ţară în niciun caz. Ştii că nu-mi place decât civilizaţia. Din păcate sunt la odihnă şi tratament. O prostie; sunt la spital pentru nişte analize.

Apoi, operaţia. Şi speranţa. Timpul trecea. Zilele se strângeau în perfuzii, se numărau în ticăirile aparatelor de monitorizare, se scădeau în numărul tuburilor de dren. Paisprezece zile trecuseră cu speranţă şi nerăbdare. În a cinsprezecea zi şi-a făcut apariţia febra. Puternică, rebelă, ameninţătoare. Întrebările se adunaseră ghem şi zburau de la o gură la alta. Buzele nu găseau răspuns. Umerii se ridicau neştiutori.

Zilele se încurcau printre dureri, calmante şi presupuneri încurajatoare. O gripă ar fi fost dragă tuturor; dar nu era gripă. Ana aştepta să se producă un miracol! Vroia să creadă în existenţa miracolelor. Nu putea să nu spere. Nu putea să conceapă că dorinţa ei nu va fi luată în seamă de Dumnezeu. „Facă-se voia Ta” e greu să spui. Trebuie să ţină cont Dumnezeu şi de ei. Iisus îl iubeşte, Iisus ne iubeşte şi îl asigura de asta şi pe el, pe Dan. Îi promitea viaţa în numele Domnului. Cine era ea să promită viaţă în numele Domnului? El nu o credea. Se simţea prea rău ca să o creadă. Nu înţelegea de ce trebuie să sufere atât. De ce nu face Dumnezeu o minune să îl vindece? De ce?! De ce? Ana încerca să găsească o justificare credibilă:

- Fiecare bucurie are contravaloarea ei în suferinţă. Aşa se spune… poate aşa o şi fi.

- Dacă plăteşti bucuriile, unde mai e darul? Unde-i iubirea lui Dumnezeu?

Ana tăcu; nu găsise justificarea cea bună.

Boală lungă, boală lungă,.. proverb obsesiv şi necruţător.

În spital moartea era stăpână. O vedea sub diferite forme: un bătrân, o bătrână, o femeie sau un bărbat, un tânăr sau un copil, mureau sau plângeau moartea cuiva drag. Viaţa. Moartea. Visul. Oricând poţi rămâne doar un vis ce face parte din visele celorlalţi, câteodată, în somnul de zi sau  de noapte.

Se târa printr-o galerie de cârtiţă. Se simţea obosită; în vis dorea să doarmă. Se oprise undeva în faţa unei porţi de fier forjat vopsită în albastru. O jumătate de poartă era deschisă. Se vedea o masă întinsă pentru o petrecere sau poate pentru un parastas. Intră în incinta cu poartă albastră şi rămase lângă intrare. Nu era nimeni acolo, doar masa. Cerul, un capac de lut galben aproape că o strivea. Lumina slabă avea o culoare gălbui-pământie. Undeva în fundal, îmbrăcat şi el în albastru, Dan privea. Ana ar fi vrut să ajungă la el însă nu se putea mişca: devenise o figurină din lut. A vrut să îl strige, dar buzele ei nu se puteau deschide. Dan desfăcu aripi albastre şi zbură spre întunericul dinăuntrul visului.

S-a trezit pe jumătate cu o stare de sufocaţie şi rău. Era ameţită. Avea probabil pulsul ridicat. Îşi simţea inima ca după o alergare. Apoi alunecă pe un perete de gheaţă. Încercă disperat să se agaţe de ceva. Orice asperitate de care se prindea îi rănea degetele până la sângerare şi se sfărâma sau se topea sub căldura mâinii. Căderea continua. Până când şi unde avea să ajungă?

O melodie duioasă, nostalgică, frânturi de sunete cu timbru cald, plăcut, îi răsunară în minte. Nu îşi amintea cuvintele şi nici nu conta. Nu ştia cine a cântat-o şi din nou nu avea nicio importanţă. Numai strângerea dureroasă a inimii da. Era melodia pe care au dansat ei, prima dată. Cântecul se stinse, muri,.. moartea nu este cântec.

Operaţie. Din nou operaţie. O îngrozea cuvântul acesta. Nu putea să facă nimic decât să spere. Încerca să-şi gonească presimţirile, rugându-se.

- E grav! – spusese doctorul.

- Dar poate există o şansă. Trebuie să fie! – replicase ea.

Nu putea să accepte că Dan nu se va vindeca. Era imposibil. El era viu şi va rămâne aşa. Ea s-a rugat. Şi s-a rugat şi el în sufletul lui. Dumnezeu ascultă rugăciunile oamenilor .

Porumbelul pe care îl găsise cândva pe marginea ferestrei de la bucătărie, fusese pe moarte. Lacrimile ei plouau peste el. Şi a trăit! Şi într-o zi şi-a luat zborul în lumea lui de păsări.

Dorinţa de a-l salva pe Dan o simţea fizic. Ţâşnea din inima ei. Îl învăluia. O curgere de unde nevăzute, cu fiecare lacrimă. Va trăi. Fie şi pentru că ea dorea să trăiască!. Şi totuşi în inima ei presimţirea rodea molcom. De ce se îndoia? De ce s-a îndoit mereu. Credinţa ei se înclina după suflarea în cerc a vântului?

„Linu-i lin şi iară lin, bate vântul cât de lin…” un colind popular îşi suna clopoţeii. Venea Crăciunul. Gândurile, gândurile… I se părea că fusese trădată. De ce?! De ce rugăciunile ei ridicate printre lacrimi rămăseseră doar cuvinte? Atât doar, cuvinte. De ce fusese nevoie de o nouă operaţie?

Aşteptarea încremenise timpul înţepenindu-l în colţurile pereţilor. Cuie lungi se intersectau în ochii ei pironind-o în fotoliul pe care sta. Aştepta să se anunţe că operaţia s-a sfârşit, că totul a decurs bine, că a fost salvat. Privea ceasul rotund agăţat deasupra uşii. Se simţea în mijlocul timpului: nemişcată. Ceasul aduna orele în jurul ei în cercuri. Aşteptarea îi releva inutilul, nimicurile pe care le crezuse importante. Tot ce gândise până atunci, tot ce crezuse se prăbuşise ca un morman de nisip împrăştiat de vânt. Ce mai era acum valabil în afară de neputinţă? Se putea ţine nisipul în pumn fără să-ţi alunece printre degete? Sau se putea ţine apa în pumn mai mult decât să bei din ea doar o gură?

Până să ajungă la prezentul acelei clipe, de câte ori nu ratase şansa de a fi fericită. Avea sentimentul că timpul aşteaptă. Că îl poţi opri la comandă. Că te poţi juca cu el precum un copil cu o jucărie mecanică: o porneşti şi o opreşti după plac. Până când? Până unde?

În clipele acelea de aşteptare simţea cum timpul întins pe masa de operaţie se va rupe ca orice fir tensionat. Dar continua să spere… miracolul.

O fetiţă sărea coarda şi număra. Număra până când? Până când va obosi. Până când picioarele ei se vor încurca în sfoara corzii, şi numerele la fel. De ce? Un joc când eşti singur, mai apoi un joc în doi. Unul aşteaptă. Ce? Jocul continuă… Acum trebuie să uiţi că exişti şi tu şi ceilalţi. Important este să numeri. Să numeri mai departe, să nu te opreşti. Nu, nu trebuie să te opreşti. Trebuie să speri.

Şi totuşi, în ciuda tuturor speranţelor, el…

Gândurile erau ca vântul… Vântul spulbera praful. Cuvintele erau ca praful risipit de vânt. Dacă ar fi vrut să se mai roage trebuia să le caute. Să le adune împreună. Atunci cuvintele ar fi devenit ca grindina. Rotunde, ovale sau colţuroase, prea grele pentru a se ridica spre cer. Grindina se prăvăleşte din cer şi se topeşte pe pământ. Acolo unde cade lasă semn. A bătut piatra.

Pelerinaj. Drum. Monotonie. Somn şi veghe. Ploaie. Ploaia spăla acoperişul autocarului de urmele trecutului. Îl pregătea pentru viitor. Ploaia voia să spele şi gândurile. Picăturile alunecau pe geam. Picăturile desenau un copil. Un copil de apă. Copilul dorea să se joace. Forma lui curgea. Uite-o, nu e. Ana îl privea.

- Hai să ne jucăm.- Spuse copilul de apă de pe geam.

- Cum?

- Să desenăm, să cântăm, să spunem poveşti,.. mai ales poveşti. Hai!

- Plouă!

- Mai târziu poate va fi soare.

- Crezi?

- Sigur. Apare soarele dacă îl aştepţi.

- Uneori poate să dureze mult…

- Ce contează. Dar dacă apare soarele nu o să te mai poţi juca cu mine. Eu mă voi face abur şi mă voi ridica spre cer. Aşa că spune-mi acum, o poveste!

- Bine! A fost odată…

… Au fost o dată doi tineri, un băiat şi o fată. A fost şi marea care avea culoarea soarelui. Au mai fost şi banale plimbări pe nisipul decorat cu spumă albă şi alge. Au fost odată o Ana şi un Dan… în căutarea visului. Pare un romantism desuet şi lacrimogen. Mare, lună, plajă, doi îndrăgostiţi ţinându-se de mână… şi iubire…

- Ce dor mi-a fost de tine dragul meu! Ce dor… şoptea Ana .

Dan era îmbrăcat cu tricoul pe care îl purtase când s-au întâlnit prima dată. Acela albastru cu răscroiala tivită cu alb. Ana avea rochia cea albă de şifon.

Ana a început să plângă. L-a luat în braţe. Simţea un gol în dreptul inimii. Era locul lui.

- Îmi lipseşti, îmi lipseşti! – şoptea printre lacrimi.

Plângea şi îl strângea puternic încercând parcă să îl indroducă în scobitura pe care o avea în partea stângă a pieptului. Dansau, dansau, rotindu-se strâns îmbrăţişaţi. Marea şi nisipul rămâneau tot mai jos, tot mai departe. Sentimentul de iubire intensă îi învăluia pe amândoi. Se roteau ca o galaxie în jurul sufletului lor. În urmă rămânea doar o coadă de cometă. Pluteau în univers. Sărmană stea stinsă!

- Îşi revine… -  se auzi o voce.

- Da, da! -  confirmă alta.

- Doamnă,  mă auziţi?

Da, auzea, dar nu putea să vadă nimic. A deschis ochii şi a văzut ghidul aplecat deasupra ei şi lângă el un domn care era medic.

- Haideţi doamnă că am ajuns! Ce s-a întâmplat? Probabil nu aţi mîncat nimic şi nu aţi băut nici apă… – îi spuse domnul care era medic.

- Da, ştiu eu: în autocar te stresează problema cu mersul la toaletă. Nici eu nu beau nimic din acelaşi motiv. Dar nici aşa ca dânsa… Măcar acolo o gură, două de apă plată,- vorbi vecina de lângă ea.

- Nu s-a întâmplat nimic – le răspunse – cred că am adormit! Nu trebuia să mă treziţi.

- Dar am ajuns!

- Da?!

Totul era verde. Aerul venea ca valurile mării aducând miros de brad şi cântece de păsări. Mânăstirea îşi strecura turlele printre copaci. Apoi se auzi un zumzet de insecte devoratoare: erau turiştii.

Apunea soarele. Cerul se desfăşura imens, albastru şi purpuriu şi galben de lumină. Norii aveau contururi de foc chiar dacă frământările vântului le modificau formele. Ana se gândea la patul alb ce o aştepta în chilie. Spera că liniştea se va aşterne peste sufletul ei. Liniştea aceea ce-i va aduce uitarea. Vroia să doarmă. Care este diferenţa dintre răsăritul şi apusul soarelui?  Se întreba.

În vis încerca să zboare. De atât de multe ori visase că zboară. O frunză rătăcită pe farfuria întoarsă a unui cer, dintr-un vis de noapte. Visul ei avea aceeaşi locaţie ca şi în alte vise. Un deal, o pădure, vechiul ei cartier demolat. O vedere aeriană. Trecea întotdeauna pe deasupra. Acum, era un hăţiş de cabluri, relee de tramvaie şi troleibuze. O reţea ca o plasă de pescuit întinsă peste o apă tulbure şi mohorâtă îi oprea înălţarea. Glasul dogit al unei forme doar picioare, ce o însoţea consecvent în orice coşmar, îi spuse:

- Pe aici nu vei mai putea să te ridici. Îţi vei frânge zborul fetiţo. Locul tău este pe pământ.

Pivniţa vechii sale case era foarte spaţioasă. Acolo fusese o masă enormă, stil florentin, de la bunici. Dar în vis dispăruse. Pivniţa era plină cu butoaie de lemn cenuşii prinse în cercuri de metal negre. Din unele ieşeau pe ici, colo, nişte zdrenţe răsucite şi năclăite într-un soi de petrol, mai mult păcură.

- Ce sunt acestea? – Întrebă, fără să-şi audă vocea.

- Nu ştii? Sunt visele neîmplinite. Vise puse la murat. Uite-le capetele. Ce a rămas din ele. Încearcă să iasă. Dar nu se mai poate. Trenţe!

Şi forma doar picioare începu să danseze ţopăind pe butoaie. Picioarele în pantofi cu toc cui şi ciorapi negri de mătase, băteau step. Băteau violent. Picioarele pendulau pe zgomotul gemut al butoaielor. Undeva din umbră privea trist Dan. Ştia că este el după negrul de noapte topit, adunat în migdala ochiului. Iubirea… iubirea nu se uită. Iubirea, aşteaptă.

Liniştea este o pânză fragilă ţesută din cuvinte. Se poate sfâşia uşor. Sunt suficiente doar bătăile inimii.