FDL.ro

Iulian mă ţine de mână, strâns, strâns, strâns. În spate, într-un rucsac, am rezervorul de oxigen. Mergem amândoi, hotărâţi, ca nişte bărbaţi, călcând apăsat. Nu prea repede, respiră greu, şi trebuie să avem grijă de tubul care îmi iese pe sub subţioara stângă, apoi, prins cu două cleme de siguranţă pe jacheta cu Batman, şerpuieşte spre nările lui, semn de viaţă şi de moarte. Toamna ne-mbie să răscolim comori cu picioarele, învolburăm în drumul nostru toate frunzele, şi roşii, şi aurii, şi arămii, Iulian dă un şut, cu sete, într-o castană care zboară entuziastă spre panta dinspre lac, ia viteză, se aude un pleoscăit exemplar… Se-ntoarce cu toată faţa un zâmbet la mine:
- Vezi, n-am uitat să joc fotbal!…
- Păi cum să uiţi, zic, şi iau cu grijă colţurile gurii şi le urc 5 milimetri, într-un zâmbet încurajator, care costă cât … las’ să coste, zâmbeşte, boule, te lamentezi pe urmă… O să vezi, la vară jucăm din nou fotbal…
- Tata… Se uită la mine cu ochii aceia complet verzi, nemoşteniţi, inventaţi special pentru mine… O să-mi pui plămâni noi? O să pot să pot să fac din nou… ştii tu… prostioare? Zâmbeşte către mine vinovat… Adică nu prostii mari, ştii tu, să mă caţăr în copaci, să mă arunc de pe dig, să mă alerg pe tobogane cu alţi copii…
Jur că n-am să plâng. Crap, explodez, traheea e un fir subţire de aţă, dar n-am să-i plâng în faţă, Iulian merită o luptă… Cu mine, cu Dumnezeu, şi cu oricine se mai nimereşte în drum…
- Tată, acum că ştim care e problema, sigur o rezolvăm… Doar îl ştii pe tata… Mă-ncrunt, mă maimuţăresc… Identific problemaaa, mă uit urât la eaaa, îi zic ia ascultă doamnă problemă, cu ce ocazie pe la noi, nu-mi aduc aminte să vă fi invitat, en garde! – câteva mişcări de scrimă, atenţie la tubul de oxigen – şi ha! şi ha! şi gata! problema e răpusă, merci, merci, mă-nclin în reverenţe comice, aplaudă şi râde cât îl ţin plămânii, nu-l ţin, tuşeşte, se sufocă, ne aşezăm pe peluză, îl iau în braţe…
- Încet, încet Iulian, respiră, respiră te rog, respiră…
Trage aer sacadat, cu gura căscată, dau drumul la oxigen mai tare, îi simt sub palma dreaptă pieptul zvâcnind spasmodic, la fel ca acum o săptămână, la clinică…

Era plictisit, de analize, înţepături, ecografii, de pereţi albi, oameni albi şi vorbe albe, întinde-te, suflă, nu respira, respiră, acum luam un pic de sânge… Stătea cocoţat pe patul de consultaţii, legănându-şi picioarele, îl aşteptam pe doctor, cu rezultatul final.
- Îmi spui o poveste? m-a întrebat, cu zâmbetul de „te rog frumos”. Mai uit şi eu de plictiseală… de înţepături…
Şantaj sentimental clasic, ştie că merge chiar dacă îmi dau seama… Am intrat în joc:
- Şi ce poveste vrei, de Creangă, Fraţii Grimm sau…
- Una inventată de tine, m-a-ntrerupt repede, astea sunt cele mai amuzante…
I-am spus „Falnicele întâmplări ale Zmeului Fioros-Unsuros, care construia o locomotivă cu aburi şi pe care Feţii-frumoşi nu-l lăsau în pace”… A râs… Doamne, cât a râs, până la lacrimi, până la criză, până la asfixiere, până la asistentele intrând în trombă, până la masca de oxigen, până la resuscitare, şi sufocându-se, cu pieptul tresărind din ce în ce mai slab, în efortul inutil de a trage aer, mă fixa cu ochii încă râzând, rugându-mă din priviri să continui povestea, să nu lăsăm joaca, ce dacă… ce dacă…
Restul mi-l aduc aminte ca prin ceaţă, un drum confuz către Reanimare, un calmant, Iulian dormind, plin de tuburi şi perfuzii, o asistentă conducându-mă înapoi în cabinet, parcă mă ţinea de braţ, cred că mă împleticeam, scaun, pahar cu apă, doctorul, încruntat, „mi-e teamă că” şi „din păcate”, gata cu râsul, cu alergatul, tenisul, înotul, muntele, fotbalul, bicicleta, hârjoana, gata cu viaţa, cuvânt de ordine „supravieţuire”, diagnosticul a fost greşit, „ceilalţi doctori” – ceilalţi, ceilalţi, îmi suna ca un clopot în cap, nu e astm, tratamentul a agravat boala, fibroză pulmonară, „stadiu terminal”, 20% capacitate respiratorie, între şase luni şi un an.
- Între şase luni şi un an, ce? am întrebat în stare de prostraţie…
- Şanse de supravieţuire, a mormăit doctorul, privind în podea.
- Are doar opt ani jumate! am spus răguşit, ca şi cum asta ar fi schimbat lucrurile cu desăvârşire.
Doctorul s-a aşezat la birou, a mâzgălit ceva pe o hârtie, nu ştiu de ce îmi amintesc perfect cerculeţele pe care le făcea cu pixul, cred că desena rotocoale, a ridicat apoi privirea şi a dat drumul câinilor asupra mea, privindu-mă drept în ochi:
- Fără transplant de plămâni, nu supravieţuieşte mai mult de un an. Pe de altă parte, trebuie să fiţi prudent, o criză ca cea de astăzi i-ar putea fi oricând fatală… O să vă recomand o clinică bună din Viena, dar e o coadă de aşteptare foarte lungă.

Plămâni. Asta e ce-mi trebuie. O iau la stânga, de pe Făinari pe Episcop Radu. Întind pasul, Mariusică nu prea aşteaptă, devine nervos instant, are mereu impresia că ceva e-n neregulă, că e o capcană… 150.000 de Euro pot să iau pe apartament, 10.000 iau pe maşină, de 50.000 pot să mai fac rost fără mari probleme, ar trebui să-mi ajungă… Dreapta, pe Ardeleni, mai repede, am întârziat deja un minut… Transplantul e 120 de mii, cheltuieli post operatorii încă 15, cinci mii rezervă strategică, rămân 70 de mii pentru plămâni, sper să fie ok… Văd BMW-ul parcat, cu avariile aprinse, parcă ar mai fi cineva în maşină, asta nu-mi convine deloc, în fine, prin geamurile fumurii nu pot să disting mare lucru. Deschid uşa şi mă aşez în faţă, ca de obicei, lângă Marius. Îmi zâmbeşte larg, ca şi cum aş fi cea mai bună afacere a zilei. În spate o fufă pe care n-o cunosc, faţă tâmpă, ţâţe imense.
- Hai să trăieşti, ia zi, cu ce te servesc? începe afabil. Continuă înainte să apuc să-i răspund: Auzi tată, am nişte GPS-uri tari de tot, soft actualizat, toate hărţile, şi la un preţ de râs…
- Cât? zic, politicos. E un ritual prin care trebuie să trec.
- Zi tu cât!… Sunt pe degeaba, să mor io!…
- Sunt de haida?
- Nu, frăţică!… Ştii că nu mă mai bag dacă frige, le-aduce unu în containere cu grâu, marfa e chinezească şi hărţile făcute de ruşi, da’ sunt brici, uite-aici că am montat unu’ la mine, să-l testez, ştii că nu dau ciurucuri aproape de casă…
- Mda, doar că eu am carnetul anulat, cum ştii, aşa că nu mă frământă nevoia de GPS…
- Lasă, bă, că ţi-l iei înapoi, n-ai zis că dai examenul din nou… Pentru tine, un an garanţie, şi o actualizare gratuită a hărţilor, când vrei tu… Zi tu, nu e super ofertă?…
- Mega, mormăi. Dar eu am nevoie de ceva anume, d-aia te-am chemat…
- Facem rost, nu-i problemă, zi, ce să fie, un laptop şmecher parcă voiai…
Îi fac semn din ochi către fătuca din spate.
- Da, sper că nu te deranjează că am luat-o şi pe Cristina cu mine, apropo, poţi să-mi dai şi mie cheia de la tine, de la garsonieră, că am impresia că am uitat nişte CD-uri acolo…
Îmi face cu ochiul, ca şi cum aş fi bătut în cap. Cumva asta mă agasează, şi mă hotărăsc să sar peste politeţuri, nu mai am timp, şi nici răbdare…
- Ce-ar fi să facem noi câţiva paşi, cât ascultă Cristina nişte muzică…
- Muzică? se holbează la mine.
- Da, Paraziţii, de exemplu. Hrană pentru suflet, şi cred că o pune şi în starea potrivită să căutaţi CD-urile în toată harababura aia, nu-i aşa Cristina? mă-ntorc spre ea zâmbind larg, pofticios, să-i dau material de frământat în neuroni până ne întoarcem…
- Tot ce ascultă Marius e super-cool, se mâţâie ea.
- Excelent, hai Mariusică…
Marius îi pune un CD, coboară, încuie uşile cu telecomanda, cu mimoza în maşină, apoi vine spre mine:
- Ce-ţi veni? De obicei stăm de vorbă în maşină… Puteam s-o trimit pe ea la plimbare, oricum trebuie luate nişte cola şi ţigări…
- Lasă că-i mai bine aşa, cine ştie ce camere ascunse ţi-ai mai instalat în maşină…
- Hai, bă, doar nu crezi că fac de-astea cu tine, se preface el jignit.
Dar după ce faţă a făcut, îmi pare bine că am coborât. Facem câţiva paşi, se uită curios la mine, fără să zică nimic, bun, i-am atras atenţia. Scot portofelul de la spate, iau două hârtii de 100 de euro şi i le întind.
- Pentru ce? face el un pas înapoi. Acum e aproape speriat, are mâinile la spate, ca şi cum s-ar teme că o să-i bag banii în mână cu forţa…
- Pentru că ai venit într-o oră, şi pentru că eşti foarte atent la ce spun… Eşti atent, nu?
- Mda…
- Hai, nu mă ţine cu banii în mână pe stradă, bagă-i în buzunar…
Se dezmeticeşte, banii dispar în portofelul lui lăbărţat ca şi când n-ar fi fost…
- Văd că-i serioasă treaba, ia zi, despre ce e vorba, ce-ţi trebuie?
Se uită lacom la mine. Asta-i bine, lăcomia va fi aliatul meu cel mai bun…
- Plămâni. Şi îmi trebuie repede…
Citește Partea a II-a