FDL.ro

Hussein înghiţi în sec şi-şi făcu curaj să se apropie de rămăşiţele sângerânde dintre ruine. Se auzeau avioanele trecând chiar pe deasupra şi explozii în depărtare. Dar aici nu mai era nimic de bombardat. Locul unde fusese moscheea era o încâlceală de fiare, beton şi bucăţi de carne zdrelită. Se pare că aflaseră de depozitul de armament. O mână desprinsă de la cot stătea între el şi locul fostei lor case. O graniţă, peste care trebuia să treacă. Cei doi fraţi ai lui şi Mahmoud, vărul lor, probabil că erau undeva în stânga, una cu pământul încă fumegând. Se jucau în faţa casei, deşi era cam frig, dar mama îi zburătăcise afară. Tata şi unchiul aveau lucruri importante de vorbit, le spusese. Amândoi erau drept-credincioşi, înrolaţi în mişcarea sfântă, Hamas. Israelul trebuia să înţeleagă, o dată pentru totdeauna, că nu putea asupri popoarele luminate de cuvântul Profetului. Ca să-i convingă să iasă fără miorlăituri, mama le dăduse nişte firfirici. Trăseseră la sorţi, care să se ducă după bomboane. Cum el era cel mai ghinionist din familie, nu se mirase când trăsese beţigaşul scurt. Acum, recitând în gând versetele pe care imamul Riad le repetase cu el la moartea bunicului, pentru alungarea durerii sufletului, se întreba dacă de data asta era cel mai ghinionist sau cel mai norocos. Oricum, era singur. Şi trebuia să lupte. Mai întâi cu lacrimile. Era războinic. Cei singuri sunt cei mai buni luptători, îi spusese odată tata. Pentru că nu au nimic de pierdut. Nimicul lui zăcea împrăştiat în faţă. Dar mai avea nevoie de ceva pentru a începe războiul lui personal cu Shaitan, cu Israelul.

Echipele de salvare încă nu sosiseră. Trebuia să se grăbească. Avea şase morţi de cerut de la evrei. Şi când te duci să ceri sânge, nu te duci mâna goală.

*

Matti Friedman arătă camarazilor şi a doua poză a logodnicei sale. La vară se vor căsători cu siguranţă. Toţi îl felicitară, doar Julius, imigrantul, îşi permise să fluiere apreciativ la vederea fotografiei. Matti nu se supără. Adevărul era că Hana arăta superb, la malul Mediteranei, în costumul de baie care i-ar fi scandalizat pe părinţii lui. Şi pe ai ei, dealtfel. Decenţa era luată foarte în serios de tradiţionalişti. Mare noroc că aranjarea căsătoriei înflorise repede în iubire, de ambele părţi.

Ascunse pozele în buzunarul de la piept. Discuţia se mută asupra intrării în Gaza: când va fi dat ordinul? În instructajul de dimineaţă li se repetase ceea ce era deja evident. Israelul nu avea de ales. Rachetele Hamas erau din ce în ce mai performante. Era doar o problemă de timp până vor putea atinge centrala nucleară de la Dimona.

Matti oftă plictisit. Aerul condiţionat nu funcţiona cu motorul oprit şi în tanc atmosfera devenise înăbuşitoare. Iar perspectiva vânării prin vizetă a unor civili, care nu ştiai dacă au o bazooka în sacoşă sau se duc la piaţă, era tipul de treabă care îi displăcea profund, deşi niciodată nu îşi rostise cu voce tare îndoielile.

Radioul bâzâi scurt. Comandantul făcea apelul de luptă. În fine, plecau.

*

Hussein nu reuşise să găsească în dărâmături decât două grenade şi un pistol rusesc. Din fericire avea încărcătorul plin. Cam puţin pentru şase evrei înarmaţi până-n dinţi.

Armata israeliană era una dintre cele mai bune din lume. Şi nu erau miloşi, ca americanii, să poţi să-i păcăleşti uşor. Mama le spusese nenumărate poveşti despre copiii Intifadei, împuşcaţi într-o clipită, deşi nu aveau decât pietre în mână. Hussein avea nevoie de ajutor. Se opri la adăpostul unui zid pe jumătate surpat. Cu inima curată, aşa cum îl învăţase imamul, înălţă o rugă fierbinte către Allah atotputernicul, să-i călăuzească mintea şi inima, să stingă cu sânge strigătul de sânge. Primii doi soldaţi vor fi pentru fraţii săi, următorul pentru mama. Nu îndrăznea să spere mai mult, căci trufia mergea mână-n mână cu necredinţa, care-l mânie pe Al-Muntaqim.

Canonada de acum o oră se mai liniştise, se auzeau mai mult tiruri şi bubuituri izolate. Începu să se desluşească zgomotul şenilelor. Necredincioşii spuseseră că vor zdrobi orice rezistenţă, chiar de-ar fi să radă oraşul de pe faţa pământului. O linişte profundă îi cuprinse sufletul, deşi sunetul de metal fărâmând piatra creştea, din ce în ce mai aproape. Tancurile intrau în Gaza. Dar Hussein primise povaţa lui Al-Khafid. Ştia ce are de făcut.

*

Matti înjură în gând sinuzita cu care se căptuşise la schi. Mirosul de cordită îl făcea să lăcrimeze, deşi ventilaţia mergea la maximum. Şi, culmea, nici unul dintre ceilalţi membri ai echipajului nu părea afectat. Ar fi trebuit să raporteze orice probleme de sănătate, mai ales că avea postul de observator, dar ar fi părut o laşitate. A lua un concediu medical în pragul unui conflict militar era ruşinos. Familia Hanei n-ar fi vrut nici măcar să mai audă de el. Iar tatăl său, care oricum îl considera excesiv de liberal pentru că purta blugi, l-ar fi repudiat ca fiu. Mă rog, creiere înţepenite în dogme, n-ai ce să le faci. Îşi şterse ochii, încercând să-şi limpezească imaginea de pe monitorul de control.

- Văd nişte sclipiri suspecte, la fereastra casei din stânga, mormăi în microfonul ataşat la cască. Posibil gherile cu armament uşor.

Tancul din faţă, condus de locotenentul Rossen, opri şi roti scurt turela către ţinta indicată. Două proiectile explozive făcură ţăndări faţada. Traseră şi ei un incendiar, „pentru deratizare”, cum glumea Julius. Cu totul deplasat după părerea lui, dar astea erau fineţuri de pension. Din clădirea în flăcări ţâşni o siluetă cu ceva în braţe. Mitraliera lui Julius ţăcăni scurt. Silueta se prăbuşi, dar părea că ceva mai mişcă în braţele ei. Dădu zoomul la maxim, dar, înainte să mai spună ceva, Julius mai trase o salvă. Orice mişcare încetă. Monitorul arăta acum cu claritate o palestiniană cu un copil la piept, pe care crescuseră cratere roşii.

- Ce dracu faci! se răsti la Julius. Trebuia să aştepţi!

- Curăţăm zona, rânji acesta. De orice dăunători, adăugă lingându-se pe buze.

- O să răspunzi pentru mizeria asta!

- Vezi să nu, hohoti Julius.

- Încetaţi, se răsti comandantul lor. Suntem doar cu Rossen, izolaţi de suportul de infanterie. Căscaţi ochii dacă nu vreţi să vă treziţi cu o mină sub cur!

*

Din groapa unde fusese grădiniţa, Hussein văzu cele două tancuri oprind şi făcând ţăndări hotelul domnului Jared. Era prea departe ca să spună cu siguranţă, dar părea că pe doamna Jared o seceraseră cu mitralierele. Porniră din nou, apoi al doilea tanc opri pe locul unde căzuse femeia, şi făcu o jumătate de întoarcere, storcind trupul. Simţi că i se face rău şi se rugă la Al-Muntaqim să-i dea furia nimicitoare a furtunii care-i pierde în deşert pe cei nedrepţi. Se asigură că pistolul era bine prins în centură, la spate. Grenadele aveau cuiul scos, câte una în fiecare mână. Erau cam mari pentru pumnii lui. Nu trebuia să le scape cu nici un chip. Aşteptă răbdător ca monştrii de metal să se apropie.

- Oprim să aşteptăm infanteria, spuse comandantul. Matti şi Julius, echiparea pentru exterior. Matti, ţii sub observaţie perimetrul până coboară cei din echipa lui Rossen. Apoi ieşiţi şi voi şi asiguraţi flancurile. Mecno, tu treci la mitralieră, tunul pe încărcare automată cu brizante. Silas, mă ţii la curent cu progresul jeepurilor, suntem foarte expuşi aici.

Matti îşi şterse ochii din nou. Vedea parcă prin ceaţă. Nu-şi putea scoate din cap plescăitul oribil de fleică strivită, când făcuseră terci femeia şi copilul omorâţi de Julius. Comandantul primise indicaţii precise: fără subiecte lacrimogene pentru presă. Trupele speciale o să cauterizeze zona cu aruncătorul de flăcări, şi asta e. Ce nu poate fi demonstrat, nu există. Opriseră uşor lateral faţă de tancul din faţă. Avu impresia unei umbre fugare sărind dintre zidurile prăbuşite, direct spre mastodontul lui Rossen.

- Ce naiba, murmură încercând să focalizeze imaginea. Trecu pe infraroşu. Cineva se căţăra pe botul tancului din faţă, era limpede, şi observatorul lor nu-l văzuse, probabil se echipa pentru ieşire.

- Alarmă, alarmă, 254, aveţi un intrus pe blindaj. Repet, intrus pe blindaj, în partea din faţă!

- Nu-l văd, strigă Julius, e acoperit de turelă. Trebuie să ne mişcăm!

- Repetaţi, hârâi difuzorul.

- Se caţără cineva pe tancul vostru, răcni disperat. E lângă tun, nu avem unghi de tragere, scoateţi echipa, acum!

*

Allah e mare şi bun, murmură Hussein. Fusese înţelept să-şi pună încrederea în Al-Muntaqim. În clipa în care se pregătea, disperat, să se arunce spre şenile şi să agaţe măcar o grenadă de role, tancurile opriseră. Primul era chiar în dreptul său. Semnul era măreţ, Al-Muntaqim îi dădea o şansă. Nu mai ezitase şi se năpustise spre tunul lăsat în jos, aproape paralel cu solul. Se urcase pe scutul din faţă şi se prinsese de tun. Avea mâinile ocupate cu grenadele, dar îşi încrucişă braţele peste ţeavă şi se împinse cu picioarele încolăcite, spre vârf. Tancul din spate începu să hârâie, avansând. Nu-şi făcea iluzii că ar putea ajunge şi în apropierea acestuia, aşa că dădu drumul ambelor grenade înăuntru ţevii apoi se lăsă să cadă la pământ. Începu să se târască în lateral, spre adăpostul harababurii de resturi de clădiri şi bucăţi de beton. Explozia fu asurzitoare şi-l aruncă doi metri mai în faţă. Cea mai lungă şi cea mai frumoasă explozie pe care o trăise vreodată. Toată muniţia sărise în aer. Cumva, carcasa îl protejase, şi în afară de faptul că era ameţit şi-i curgea sânge din urechi, părea întreg. Porni din nou, târâş, spre marginea străzii.

Îi mai trebuia doar unul. Din câte ştia, echipajul unui tanc avea cinci soldaţi. Încă un evreu, şi datoria lui de sânge era plătită. Însă se mişca prea încet. Simţea că începe să se prăjească, de la benzina şi uleiul aprins care se întindeau pe caldarâm, avansând spre el, lacome să răzbune pieirea maşinăriei din care curgeau. Hussein se ridică în picioare şi începu să alerge clătinându-se. Imediat, mitraliera celuilalt tanc începu să latre furioasă. Gloanţele zumzăiau pe lângă el şi muşcau găuri largi în trotuar şi în zidul spre care fugea. Doi paşi, unul, pe zid, şi simţi cum un baros îl izbeşte în spate cu o forţă gigantică, sfâşiindu-l dureros, aruncându-l dincolo de pietrele Gazei, care acum se războiau cu gloanţele, pentru el.

*

- Sunt sigur că l-am pocnit, articulă răguşit Julius.

- Echiparea şi afară în aceeaşi formaţie, aproape că ţipă isteric comandantul. Acum, mişcaţi-vă!

Matti şi Julius înşfăcară automatele Uzi, şi ieşiră prin trapa laterală. Mirosea înfiorător a ulei şi a carne arsă.

- Supravieţuitori? se auzi în căşti vocea locotenentului.

Julius făcu un gest obscen amplu, în ciuda vestei de kevlar, care îi limita mişcările.

- Negativ, domnule, raportă Matti. E practic imposibil să fi scăpat cineva de la Rossen.

- Ok, recunoaştere până la punctul unde aţi văzut ultima oară rebelul, apoi vă întoarceţi să asiguraţi flancurile. Ne retragem două străzi.

- Dacă pişăciosul ăla nu e încă mort, promit că-l strâng de gât cu mâinile mele, spuse Julius cu voce joasă.

Priviră unul la celălalt. Amândoi văzuseră clar, prin vizor şi pe ecran. Rebelul era un copil de maxim zece ani.

Hussein încerca să ţină în trupul plăpând viaţa care se scurgea în molozul umed şi rece pe care aterizase. Se rugă la Allah să-i mai dea un pic de timp. Îi auzea pe cei doi israelieni cum se apropiau. Cu ceva noroc, va izbuti să mai ia unul cu el, şi nu va pleca dator. Reuşi să-şi scoată pistolul de la spate, deşi simţea că începe să amorţească. Îl ascunse sub piept, cu mâinile încleştate de patul striat, cu ambele arătătoare pe trăgaci.

*

Opt ani nu era o vârstă rea să te înfăţişezi lui Al-Barr. Nu avusese vreme să facă păcate, şi poate şi judecata va fi mai blândă. De-acum cei doi soldaţi erau aproape. Hussein înţelegea binişor şi ivrit. Tatăl lui fusese negustor, şi dorise să-i asigure toate şansele unei educaţii bune. Dar nebunia asta stricase totul. Nu mai rămăsese decât calea răzbunării. Unul dintre evrei era tare spurcat la gură. Se pare că îl ura. Ce bine ar fi fost să-l trimită în braţele lui Shaitan, acolo unde-i era locul…

- Încetează cu înjurăturile, mă scoţi din minţi, se răsti Matti la Julius.

- Ce, Hanei nu-i plac decât băieţeii cuminţi? rânji acesta.

- O să te pocnesc pentru asta, cu prima ocazie, mârâi Matti.

- De-abia aştept, se oţărî acesta, legănând Uzi-ul.

- Uite-l. Acolo, în dreapta.

- Ştiam eu că i-am găurit curu’. Trebuie exterminaţi de mici, şobolani împuţiţi…

- Ok, verificăm dacă-i mort, apoi evacuam zona.

- Mai bine-l mai ciuruim o dată şi ne cărăm, spuse Julius ridicând automatul.

- Lasă arma jos, comandă Matti.

- Nu cumva eşti vreun iubitor de arabi?

- Gura, imigrantule. De data asta facem după regulament. Cel puţin cât sunt eu şeful echipei de recunoaştere.

- Mă rog, cum pofteşti. Verifică-l tu dacă ai chef, mie mi se pare destul de mort.

- Mişcă, spuse Matti încercând să rămână calm. Tu-l întorci şi eu te asigur.

- Bine, şefia ta, răspunse Julius privindu-l cu ură.

Se apropiară încet. Hussein s-ar fi întors chiar atunci, dar nu se mai putea mişca deloc. Se concentră să-şi păstreze energia pentru ultimul gest, pentru a apăsa trăgaciul. Spera ca glonţul să-i spulbere faţa ticălosului care-i numea şobolani. Încă puţin. Se strădui să nu mai respire.

Julius se apropie din lateral, în timp ce Matti se plasă la picioare. Julius înfipse un bocanc sub pieptul puştiului şi-l răsuci brusc în timp ce sărea într-o parte. Hussein apăsă pe trăgaci când zări silueta cu cască în faţa ochilor. În timp ce striga cu glas slab „Allah Akhbar” glonţul dum-dum pătrunse prin gât şi explodă la ieşire, în ceafa lui Matti. Julius împroşcă cu o salvă lungă corpul micuţ, apoi se ridică din poziţia în care se aruncase. Verifică dacă Matti e mort, apoi începu să scotocească în buzunarul de la pieptul acestuia, pe sub vestă.

- Raportaţi, se auzi vocea comandantului în căşti.

- Rebelul eliminat, spuse Julius, o pierdere. Sergentul a fost împuşcat în gât cu un glonţ exploziv.

- E un adevărat dezastru, se auzi gâfâitul locotenentului. Galop la tanc, plecăm!

- Imediat, răspunse Julius.

Reuşi să extragă mâna de sub armura de kevlar. Se uită lung la trupul fraged al Hanei, apoi rânji:

- Noi doi o să avem multă treabă, după ce se termină porcăria asta.

Ascunse pozele în port-încărcător, apoi o luă la fugă spre tanc. Asaltul Gazei continua.

*

NOTE:

Shaitan – diavolul în religia musulmană, denumire generică pentru Cel Rău.

Din cele 99 de nume ale lui Allah:

* Al-Muntaqim (المنتقم) – Răzbunătorul (Qur’an 14:42-47)

* Al-Khafid (الخافض) – Coborâtorul / Cel ce doboară / Cel ce umileşte pe necredincioşi „Aceia care se împotrivesc lui Dumnezeu – Allah şi Trimisului Său vor fi doborâţi ca şi cei de dinainte de ei. Noi am pogorât … limpezi, iar necredincioşi vor avea parte de o osândă umilitoare, …” (Qur’an 58:5)

* Al-Barr (البر) – Preacuratul (Qur’an 52:25-28)