FDL.ro

Paul apăsă pedala de frîna pînă la fund dar nu reuși să mai evite lovitura. Gîndul că-l omorîse, îl izbi cu aceeași forță cu care probabil lovise el cîinele. Se uită la Iarina, pregătit să-i vadă privirea plină de reproș. Nu era prima dată cînd îi spusese să nu mai meargă cu viteză. Sau cu ceea ce înțelegea ea prin viteză. Dar în ochii Iarinei reproșul se luase la trîntă cu groaza și debusolarea, fapt care-i dădea acum un aer mai degrabă nătîng decît acuzator. Se întrebă dacă și privirea lui emana același cocktail involuntar de reacții și sentimente contradictorii.

Mergeau la mama ei, care de un an rămăsese văduvă. Înainte de a muri, Mihai, tatăl Iarinei, își părăsise soția pentru Manuela, o prietenă  comună care, cît fusese în divorț, locuise în casa lor. După plecarea Manuelei însă, cei doi continuaseră  să se vadă, pentru ca mai apoi el să se mute cu totul în noul ei apartament iar la ceva timp după aceea, să afle că are cancer și, lucru care i-a uluit pe toți, să decidă să nu urmeze niciun tratament.

Se dădu jos din mașină și începu să se uite după victima lui. Se simțea buimac, de parcă abia se trezise din somn. Cîinele îi apăruse brusc în față, nu apucase să observe decît că era destul de mare și probabil negru. Sunetul produs de impact, crud dar în același timp impertinent de banal, continua să-i răsune în urechi, un blestem de care nu avea să scape prea curînd. Farurile aprinse nu-l ajutau să vadă mai bine în lumina ostilă a îngînării zilei cu noaptea, astfel încît nu reuşea să distingă niciun morman de blană, fie el întins pe șosea sau la marginea ei. Văzuse de atîtea ori leșuri desfigurate de animale – unele rupte în două, altele o grămadă de carne și mațe – fusese atît de oripilat de cinismul cu care îi auzise pe unii povestind cum au lovit, uneori chiar intenționat, cîini sau pisici, încît nu-i venea să creadă că acum i se întîmplase chiar lui. Niciodată nu-ți vine să crezi cînd ți se întîmplă chiar ție, creierul se încăpățînează să nu admită evidența ca să se protejeze de șoc, asemenea unei soții care, surprinzîndu-și bărbatul în pat cu amanta, preferă să-l creadă mai degrabă victima unui viol.

Mama Iarinei avusese parte de două șocuri, ultimul atenuat, paradoxal, chiar de existenţa primului. Mai întîi, nu-i venise să creadă că după treizeci de ani de căsătorie, timp în care ea și Mihai se înțeleseseră cel puțin decent, bărbatul ei fusese în stare, la cincizeci și nouă de ani, să-i spună pe tonul acela senin şi netulburat pe care n-are să-l uite niciodată, că o părăsește pentru că, dintr-o dată, a avut revelația că la orice vîrstă te-ai afla, viața merită trăită din plin. De parcă ea i-ar fi sugerat să se sinucidă! Apoi, la niciun an de la declarația făcută, Mihai era diagnosticat cu cancer de colon și la fel de brusc și senin ca odinioară, luase hotărărea că viața nu mai merita trăită deloc.

Cu toate că participase la înmormîntare ca soție de drept a decedatului, Larisa se considerase văduvă, cu mult înainte ca Mihai să fi murit. Lacrimile, durerea, trauma, disprețul de sine, starea de prostrație, le experimentase pe toate imediat după plecarea lui, așa încît la înmormîntarea propriu-zisă veșmintele suferinței deveniseră destul de străvezii. Ba chiar, la un moment dat, în timp ce preotul intona cu glas trist prohodul, avusese un moment de euforie cînd realiză că dacă el ar fi trăit, ea nu și-ar fi revenit niciodată, ca și cum simpla lui existență în aceeași dimensiune temporală ar fi fost un obstacol prea puternic pentru ca viața ei să se mai poată reface. Ulterior, îi împărtășise și Iarinei revelația asta, la care Paul,  pe care Larisa nu-l plăcea în mod deosebit, glumise spunînd că Mihai ar fi fost pentru ea ceea ce era kriptonitul pentru Superman, o aluzie pe care ea n-o pricepuse dar care pe Iarina o făcuse să zîmbească.

–  Nu-l văd nicăieri, îi spuse Paul, întorcîndu-se la mașină, la care Iarina reacționă neașteptat. În loc să se mulțumească cu răspunsul lui – în fond poate că animalul nu murise pe loc şi reușise să se tîrască undeva în vreo curte –  se dădu jos, hotărîtă dar nu neapărat și convinsă că îl va găsi ea. Ce dorea să-i demonstreze, în fond? Că dincolo de faptul că nu era în stare să conducă cum trebuie, acum nu era capabil nici măcar să-şi găsească victima? În același timp însă, poate că Paul chiar trecuse pe lîngă cîine fără să-l vadă, la o adică pentru el, ca șofer, șocul trebuie să fi fost mai mare, și poate că, cine ştie, animalul nici nu era mort, poate dacă-l găsea ar fi putut să-l salveze.

Mama Iarinei îi întîmpină mai veselă ca de obicei.

-          Ia ghiciți voi cine a venit la mine în vizită?!, îi întrebase ea, aproape cu ghidușie.

-          Tudor?, răspunse Iarina care se gîndise imediat la fratele ei și feblețea Larisei tocmai pentru că aceasta nu reușise niciodată să devină feblețea lui.

-          Ei, n-am eu norocul ăsta!, zise Larisa, nereușind să oprească unda de melancolie care i se propagă imediat peste față. “Dați-mi voie să vă fac cunoștiință cu Tobi!” Și fără să mai aștepte următoarea întrebare o luă înspre ușa de la dormitor. Acolo, pe pat, stătea culcat un pui de cățel, nu mai mare de trei luni, care, cînd îi văzu, se sperie și începu să latre pițigăiat.

-          El e Tobi. Aproape că era să-l calc cu mașina aseară cînd m-am întors de la cumpărături. Nu știu cum a ajuns tocmai aici, singur, fără mamă, dar nu mai contează pentru ca m-am gîndit să-l adopt.

Cîinele nu era de găsit. Poate că fusese o pasăre, poate fusese doar o părere. La un an de la moartea lui, și dispariția lui Mihai continua să i se pară Iarinei  la fel de neverosimilă, ca şi alegerea sa de a pleca de-acasă pentru a trăi cu cealaltă femeie. Manuela dorise să vină la înmormîntare dar i se interzisese. În schimb, Tudor, căruia nu i se interzisese nimic, hotărîse că n-avea ce căuta la, ceea ce el numise, moartea unui “străin”. Într-o vreme, tatăl şi fiul fuseseră foarte apropiați dar apoi, parcă vrînd să-l protejeze pentru mai tîrziu, taică-său se îndepărtase de el, trezindu-i acestuia pe rînd nedumerirea, frustrarea, deprimarea și apoi indiferența. Spre deosebire de fratele ei însă, Iarina era convinsă că Mihai nu se putuse împăca niciodată cu ideea că e tată, că are responsabilități și obligații iar ceea ce se întîmplase era, de fapt, apogeul unui eșec care începuse în urmă cu treizeci de ani. Poate de aceea nici n-a mai vrut să trăiască. Viața în sine devenise pentru el o responsabilitate prea mare, iar Manuela nu fusese în stare să ia pe umerii ei măcar o parte din această povară.

Așadar un cîine. Mama ei simțise nevoia să aibă grijă de un cîine. Un cîine negru, care după mărimea labelor probabil că avea să se facă destul de mare, ca cel pe care îl lovise Paul cu mașina. Iarina nu se entuziasmă. Ei îi plăceau mai mult pisicile, și nici acelea în casă.

-          E drăgălaș, fu ea în stare să spună.

-          E drăguț foc!, supralicită Larisa. Imediat cum a intrat în casă a și pus străpînire pe pat. De parcă ar fi știut dinainte care-i locul cel mai comod pentru un pui ca el. Bineînțeles că nu-l las să se obișnuiască prea mult.  Oricum, am de gînd să-i cumpăr un pătuț, numai pentru el.

-          Mamă, chiar ai de gînd să-l păstrezi?

-          Păi, de ce nu? Voi sînteți mereu plecați, eu sînt mai mult singură, acuși ies la pensie, ce-am de făcut?

-          Nu e ușor să crești un cîine, încercă ea, de parcă-ar fi știut.

-          Păi cine a zis că e? Dar cred că o să-mi placă. Mie mi-a plăcut întotdeauna să am grijă de cineva. Am avut grijă de Mihai, am avut grijă de voi. Nu am fugit niciodată de responsabilitate. “Așa ca tine”, o suspectează Iarina că ar vrea să continue. „Sau ca taică-tău”.

La treizeci și trei de ani, Iarina încă nu lua în calcul posibilitatea de a avea un copil. Nu că Paul ar fi făcut presiuni, amîndoi erau, sau aveau impresia că erau, prea ocupați cu serviciul, ea director de relații cu publicul la o firmă româno-americană, el informatician și deși două cupluri de vîrsta lor își începuseră de curînd viața de părinți, ei nu se considerau încă pregătiți. În același timp, însă, trăiau cu un sentiment de vină. Nu pentru că Larisa le bătuse în mai multe rînduri apropouri, „ar cam fi timpul; dovadă de maturitate și responsabilitate; mai tîrziu o să regretați; părinți bătrîni etc.”  dar oare ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi avut totuși un copil? Poate Mihai n-ar fi plecat cu femeia aia, poate n-ar fi ales să moară. Iar Paul poate că ar fi condus mai încet dacă în mașină s-ar fi aflat un copil și în felul ăsta, ar fi putut evita cîinele.

La întoarcere, Paul a condus chiar mai încet decît ar fi fost necesar. Mașinile îi depășeau una după alta, unii șoferi claxonîndu-l pentru încetineală. Iarina avea impresia că din spate se aude un gîfîit, ca și cum ar fi avut un cîine pe banchetă. Un cîine căruia îi era sete, un cîine care murea de cald, un cîine care murea. În urmă cu trei ani rămăsese însărcinată și hotărîse să facă avort. Își amintea ca prin ceață cum Paul o așteptase cu mașina și ea se întinsese pe bancheta din spate unde zăcuse ca o muribundă tot drumul. Îi trecu prin minte că, dacă ar fi găsit cîinele, dacă l-ar fi salvat, atunci s-ar fi produs un miracol și timpul s-ar fi dat înapoi, cu exact trei ani în urmă, și ea ar fi fost din nou însărcinată și de data asta ar fi păstrat copilul. Pe care, fără știința lui Paul, îl numise Tiberiu. Tibi. În timp ce se apropiau de locul impactului, Iarina știu că într-o zi avea să se-ntoarcă aici ca să pună o cruce. Pentru oricine ar fi avut nevoie de una.