FDL.ro

Zăpezi

Motto “Mais ou sont les neiges d’antan”

Francois Villon

Zăpezile – nu alea de pe Kilimanjiaro că ele îi aparţin exclusiv lui Hemingway – zăpezile ca atare, fără metafore, simplă depunere…incomodă depunere, aspectoasă altfel, dar greu de suportat, incomodă, fie şi numai pentru că include frig,  cer coborât până la a te scoate din minţi,  muncă de hamal fără scop, temeri  terifiante scoase din imaginaţia sub presiune,  paralizie generală via inutilitatea mişcării, mă rog, tot tacâmul anxietaţii cu care iarna ne blagosloveşte….şi romantismul eventual… se duce  dracului!

Zăpezile sunt obsesia mea,  asta vreau să zic.

Zăpezile astea venite aiurea, surprinzătoare cumva, chiar dacă e februarie, năvălire nomadă rătăcită de prin coclaurile lumii şi decisă să-şi descarce furiile pe unde apucă…zăpezile astea   nostalgic chemate, şi  trimise la dracu’ imediat ce-şi fac apariţia, zăpezile coloană a cincea numai pentru că se poartă misterul şi subversivul sau poate tocmai de aia, zăpezile astea ale întrebărilor fără răspuns,   zăpezile  refuzului, întoarcerii spatelui, respingerii, în ultimă instanţă, a realului  : şi ce dacă e iarnă ?

Simplu!

Nimic nu e simplu!

Ideatic, aşezăm simplitatea înainte…e comod, inofensiv, chiar pur pe ici pe colo şi… şi ce dacă e “car înaitea boilor” ? şi… şi ce dacă e mişcare inversă,  marche arriere, aşa numai de dragul de a nu merge înainte – pentru că oricât am fi de îngăduitori, simplitatea e  retrogradă – şi… şi ce dacă se pune deacurmezişul  şi chiar încremenşte mutaţiile?

Simplitatea e recepţionabilă, uşor traductibilă şi, uneori  chiar sănătoasă.

Şi atunci de unde această panică ? În fond,  ce,  zăpezile sunt  “normale” vin şi pleacă în funcţie de stare, de rutina angoasei care şi ea vine şi pleacă, o arenă a fâţâielilor incontrolabile, pilulele sunt un paleativ leşinat cu efect de doi bani, albul e trapa iluziei oferită de la fereastră, feerie trecută prin filtrul  dorinţelor ascunse, în rest…extenuare.

De aia panică.

Villon rătăceşte în câmpul deschis  al  iubirilor  “du temps jadis”  şi zăpezile lui au puritatea regretului şi e de înţeles, aşezate undeva înapoi, zăpezile decorează un ansamblu, flutură năframele amintirilor aşezate fie într-un colţ înghesuit, înghesuit rău in memoria selectivă, fie tronând  peste tot şi toate, balsam existenţial, pe care ne bazăm când suntem la strâmtoare.

Inteligibil în condiţiile astea, alfel…

Zăpada ajunsese la tocul de sus al uşii aşezat undeva sus, mult mai sus decât fruntea tatei, ar fi fost oarecum inteligibil dacă era uşa casei bunicii, tata se apleca totdeauna ca să-i treacă pragul, ăla de jos, vreau să zic, de ce aveam o lopată în hall era secundar chiar dacă neobişnuit, fără ea ieşirea din casă n-avea  şanse şi Dodu era în  coteţ, fără uşa……

Şi logica  interpretare  se opreşte aici, aşezate undeva în “temps perdu”, zpezile au farmec, farmecul mişcărilor cu ele sau împotriva lor.

În rest…zăpezi !

MCN