(M-am hotărât să las deoparte postările mult prea lungi pentru orizontul Facebook-ului și să trec într-un format de jurnal, fie și cu riscul de a primi mult mai puțin feedback, dar și cu riscul de a da stabilitatea unei publicări unor fraze și idei care, poate, ar fi meritat să rămână îngropate…

Firește, este sentimentul pe care îl am citind adeseori din reviste literare mai noi și mai vechi: mulți autori mai bine se abțineau, nu era atât de esențial să publice ceea ce au ținut să scrie (însă, în mod cert, era esențial pentru reviste să aibă ce publica…), iar eu nu mă consider mai presus de ei. Încerc să fiu „calitativ”, iar încercarea (essayer) și eseul sunt înrudite. Așadar, nu am găsit o denumire banală mai bună decât aceasta: jurnal eseistic.)

[Cei fără de antologie]

În postfața sa la antologia Generația 2000 (Pontica, 2004), Marin Mincu dădea de înțeles că îi va include într-un alt volum pe cei/cele rămași/rămase în afara selecției sale: „Constantin Virgil Bănescu, Dan Mircea Cipariu, Mihai Goțiu, Claudiu Komartin, Dan Bogdan Hanu, Letiția Ilea, Mihai Ignat, Mariela Rotaru, Bogdan O. Popescu, Emanuela Ceică, Cristina Cârstea, Iulia Stoian, Mircea Cârstea, Cristina Podoreanu, Marius Ștefănescu, Xenia Karo, Dorin Mureșan, Adriana Tudor Gâtan, Liviu Apetroaie, Dana Fodor, Eugenia Țarălungă, Roxana Irina Georgescu, Dana Staicu, Sorin Dinco, Eliza Nicolaină [sic], Cristian Cotarcea, Katalin Csilaghy, Dumitru Bădița, Ileana Bâja, Roman Tolici, Claudiu Soare, Cristian Galeriu și alții”.

Marin Mincu, Generația 2000

O listă foarte amestecată, câteva nume care puteau intra lejer în antologie în locul unora care au fost reținuți și altele care ar fi încăput doar pentru că, iată, au fost reținuți autori mai degrabă „nouăzeciști” (chiar după criteriile lui Mincu) ca T.O. Bobe, Sorin Gherguț și Mircea Țuglea… Și, desigur, foarte mari diferențe valorice: nu au ce căuta regretatul Constantin Virgil Bănescu și Dan Mircea Cipariu unul după celălalt, decât în virtutea unei ordine arbitrare ca aceasta.

Presupunând prin absurd că ar accepta toate aceste autoare și toți acești autori să figureze într-o „antologie a refuzaților” (să ne gândim doar la ironiile frecvente, și justificate, ale lui Dumitru Bădița la adresa marginalizării sale), am fi nevoiți să luăm în considerare și o serie întreagă de alte nume, dintre care doar unele continuă să aibă activitate până azi, iar pe altele ar trebui să le dezgropăm în virtutea unor restituiri, e drept, poate cam de prisos…

Oprindu-ne la poezia celor debutați în perioada 1995-2005 (acoperită atât de cuprinsul antologiei definitive, cât și de cel „al refuzaților”), se poate imagina cu ușurință o listă (ideală) încă și mai mare, de nume (unele dintre ele, cred, niciodată sau aproape niciodată antologate) ca – în ordine alfabetică, desigur, nu și valorică – Michael Astner, Nicolae Avram, Șerban Axinte, Orlando Balaș, Iulia Balcanaș, Ștefan Baștovoi, Lavinia Bălulescu, Ilinca Bernea, Adrian Bodnaru, Dominic Brezianu, Florin Caragiu, Sorin Catarig, Adrian Chivu, Radu Tudor Ciornei, Nicolae Coande, Alex Cosmescu, Augustin Cupșa, Mihai Curtean, Adina Dabija, Gabriel Daliș, Gabriel H. Decuble, Alexandra Diaconu, Ana Dragu, Mihai Ene, Lia Faur, Nicolae Fechete, Andrei Gamarț, Diana Geacăr, George Geacăr, Ioana Geacăr, Cătălina George, Mariana Gorczyca, Livia Iacob, Dan Iancu, Diana Iepure, Anton Jurebie, t.s. khasis, Cătălin Lazurca, v. leac, Daniel D. Marin, Alexandru Matei, Andra Mateucă, Marin Mălaicu-Hondrari, Angelica Mihalcea-Stan, Alex Moldovan, Rareș Moldovan, Tiberiu Neacșu, Irina Nechit, Victor Nichifor, Felix Nicolau, Andrei Novac, Fevronia Novac, Gabriela Panaite, Iulia Pană, Cristian Pavel, Dora Pavel, Cristian Pohrib, Catrinel Popa, Alexandru Potcoavă, Valentin Radu, Viorica Răduță, Andra Rotaru, Gabriela Savitsky, A.G. Secară, Sebastian Sifft, Peter Sragher, Cristian Sturza, Viorel Suciu, Grigore Șoitu, Cătălin-Mihai Ștefan, Olga Ștefan, Simona Tache, Iulian Tănase, Liviu Uleia, Igor Ursenco, Radu Vancu, Nina Vasile, Gilda Vâlcan, Alexandru Ovidiu Vintilă, Gelu Vlașin, Florina Zaharia, Zamfira Zamfirescu.

La această listă deja aparent exhaustivă (cu unele vecinități în măsură să-mi atragă animozități chiar și la nivelul acesta de schiță), la limită, s-ar mai putea adăuga alții care, posibil, ar putea întruni criteriul valoric un pic mai bine decât unii dintre cei de mai sus, alături de un număr încă și mai vast de autori foarte îndoielnici, ca să nu-i mai adăugăm și pe cei care nu au debutat până în 2005 inclusiv sau, în cazuri extreme, nici până acum (chiar în „preistoria” generației 2000 existând figuranți pasageri care au abandonat poezia înainte de a scrie sau, cel puțin, publica un volum întreg), dar care ar putea fi recuperați foarte tardiv la un moment dat, precum optzeciștii care au debutat cu peste un deceniu întârziere (sau chiar mai mult, deși nu-mi vin în minte exemple acum).

În aceste condiții, putem pune deja, având în vedere câți autori cu o singură plachetă am inclus aici, de un set de antologii, poate chiar pe formatul „Cele mai frumoase poeme din…”, pe care l-au consacrat Claudiu Komartin și Radu Vancu, din păcate, doar pentru perioada 2010-2012. Ar însemna restituirea unei perspective mai ample asupra unei perioade din poezia contemporană care a avut adeseori de suferit din pricina precarității editoriale (înainte de profesionalismul pe care l-a impus Cartea Românească începând cu a doua parte a anului 2005, editurile de poezie tindeau să fie și mai neserioase decât sunt, unele dintre ele, până și în prezent), însă rămâne de văzut cine s-ar încumeta să editeze așa ceva, e o muncă la mijloc fie și să dai de urma unora dintre aceste cărți, darămite să mai selectezi poezii, să le transcrii și apoi să obții, cumva, drepturile pe ele – o singură persoană nu s-ar putea ocupa de treaba asta, iar unii dintre noi rămân susceptibili la fel și fel de refuzuri, fie și din pricini extraliterare. Cam greu să motivezi antologarea acestor ani fără posibilitatea de a-i restitui pe Baștovoi, Ianuș, Peniuc, Urmanov…

 


[De ce nu avem un public de literatură experimentală în România (și nici nu vom avea prea curând, oricât ne-am strădui să stimulăm gustul)]

Pentru a fi pregătit de orice situație și a avea priză la paleta mare de provocări în ceea ce a ajuns să se numească „literatură experimentală” (și tinde, în cazuri extreme, să frizeze chiar experimentul științific), lectorul nu se poate mulțumi cu ipostaza celui care consumă asemenea manifestări cu sau ca pe niște droguri – situația consumului contracultural, în care singure curiozitatea și o doză de snobism ne fac, vremelnic și între niște limite, să încercăm să digerăm așa ceva (mai puțin, e drept, experimentul din literatură, mai mult din alte medii, care au un mai acut impact senzorial).

Dincolo de acele limite, cu sau fără un disconfort care necesită și o doză de masochism de la un punct, se impune apelul la tot felul de instrumente teoretice – nu prea mai poți „consuma”, dar nici nu se poate vorbi atunci că faci un efort de „înțelegere”, pentru că la nivelul ăsta conștientizezi că pătrunderea implică o relație de putere, deci (te) folosești (de) text. Orice ai gândi/scrie despre cartea dată nu mai poate fi considerat discurs auxiliar sau dare de seamă din afară – totul e inside job.

Din cauza asta, a avut loc în ultimii 60 de ani o răsturnare, poate ireversibilă: literatura experimentală nu mai ține de boema modernistă și de stindardul avangardei, ci de sfera academică (sau, mai bine spus, de o anumită parte a ei).

 

Dick Higgins, membru al mișcării Fluxus și editor la Something Else Press, a fost cel care a reeditat la sfârșitul anilor ’60 scrierile lui Gertrude Stein, alegere pe care și-a motivat-o în textul ”Why do we publish so much Gertrude Stein?”.

Cel mai simptomic caz de la începutul secolului trecut: venind dintr-un background academic (a studiat cu William James), Gertrude Stein și-a creat un public mai puțin în rândul contemporanilor din boema pariziană care trecea prin salonul ei (cu sporadice excepții, precum suprarealistul Georges Hugnet, primul traducător în franceză al cărților ei), mai mult postum, în rândul (post)structuraliștilor și al feministelor din anii ’60 – momentul unor noi sensibilități, dar și al unor mijloace teoretice noi, deci o altă priză la texte (după decenii de receptare în cheie suspicioasă, drept caz de impostură, sau lejeră, drept simplă curiozitate).

Prima pagină a unui număr din revista L=A=N=G=U=A=G=E, se deschide cu un text de Ron Silliman despre obiectivistul Louis Zukofsky.

Poeții „de limbaj” ai anilor ’70 au căpătat în cele din urmă o covârșitoare omologare academică (un efect de maxim ridicol este acela că unii dintre aceștia au acceptat să contribuie la un… omagiu dedicat lui Obama), deși au trecut mai întâi printr-o vârstă eroică, în care își publicau în condiții modeste textele ilizibile, de un anticomercial strident, acompaniate de eseuri proprii și traduceri din teoria franceză, înainte ca aceasta să devină „lingua franca” pentru americani.

Poate că nu e necesară o lume academică în care tonul să-l dea programele de „creative writing” și colecțiile de poezie ale editurilor universitare, dar e absolut necesar un învățământ foarte bun — ca și, nu mă îndoiesc, anumite doze de privilegii. Țările cele mai avansate și mai înstărite își permit luxul acesta.

OEI #66 (2014), un număr despre Poema/Processo, o mișcare radicală din cadrul poeziei concrete braziliene.

Chiar dacă au ceva mai puțină tradiție (literaturi formate relativ târziu), în țările scandinave s-a dezvoltat surprinzător de mult zona experimentală a literaturii, într-atât încât rămâne greu de imaginat în multe locuri să existe ceva ca gruparea suedeză OEI, care editează din 1999 încoace o revistă voluminoasă, de sute de pagini (numere exhaustive, despre practici precum „aproprierea”, despre curente precum „scriitura non-asertivă” italiană sau poezia americană de după gruparea Language ș.a.m.d., mai recent despre practici transdisciplinare).

O comparație cu așa ceva frizează bovarismul în cazul literaturii române, căreia nu-i lipsesc puseurile sincroniste și arderile rapide, dar care suferă din pricina discontinuităților istorice. O literatură cu adevărat „de azi pe mâine”, vorba lui Marian Popa. E suficient să ne gândim la cât de departe ajunsese grupul suprarealist român înainte de a fi suprimat (dar ce ar fi fost aceștia fără imboldul tentativei de mișcare de la „unu”?) și la cât de puțin timp a trecut, în pofida Cortinei, între Tel Quel și tentativele celor din gruparea „Noii”, ceva mai târziu și ale lui Bogdan Ghiu, de a transpune poeticități oarecum asemănătoare într-un context mai ostil publicării. În jurul deceniului ’80, putem vorbi și de o pătură de literați și aspiranți deosebit de bine citită, de aici și caracterul literaturii acestei generații.

Tocmai în momentul în care părea că optzeciștii, deveniți profesori universitari, că vor reuși să impună noțiunea de „creative writing” în facultăți, studenții lor cei mai vii aleg să întâmpine rezistență maximă. Ca reacția punk la rock-ul progresiv, fracturiștii aleg să ia drumul contraculturii, reușind în timpul procesului să inducă alte dispoziții în câmp – cum ar fi fobia de textualism.

Nici nu apucase bine experimentul literar să fie legitimat postdecembrist că a fost aruncat în irelevanță de o generație cu piramida maslowiană dată peste cap de către precaritatea tranziției ipocrite. Cui îi arde de parcurgerea în profunzime a textualiștilor când tot ce se întâmplă pe stradă și în campus (care e în centrul orașelor sau mai aproape, oricum, decât este îndeobștee echivalentul american) tinde oferă motive de revoltă? Zona artelor vizuale, fiind mai solidă instituțional și cu o mai decisivă presiune a câmpului global, n-a cunoscut decât în parte o asemenea contestare (despre fenomenul Rostopasca și alte chestiuni, cu altă ocazie).

Una dintre cele mai inovatoare și mai provocatoare cărți de poezie ale anilor 2010, „Nomadosofia” pare să fi fost cumpărată de puțini și de citită de încă și mai puțini.

După „cumințirea” douămiiștiilor, apar și niște poeți mai, să le spunem, hibrizi. Însă rudimente de experiment mai puțin – exclusiv, cred, sub influența lui Chris Tanasescu (și al său proiect Margento). De-aici vin și oamenii din spatele grupului editorial frACTalia, care și-au asumat cea mai ingrată postură în contextul acesta neprietenos: să vină în întâmpinarea unui public care nu (mai) există, ar trebui (re)format. La pachet și cu alte abordări care nu (mai) sunt (așa de) marginale (inclusiv un accent programatic pus pe autoare), frACTalia promovează literatură experimentală așa cum se poate scrie sau traduce în aceste condiții de aproape absolută precaritate.

De fapt, ar trebui să precizez că și acest orizont este uneori depășit. Îmi amintesc că pe site-ul editurii era promovat la un moment dat un fragment în premieră dintr-o nouă carte a lui Craig Dworkin – un text inimaginabil de metalic și de opac pentru cititorii rămași la dadaism și suprarealism, plictisiți încă și de OuLiPo. Chiar dacă are mai multă milă față de aceștia, cartea Iuliei Militaru – Confiscarea bestiei – nu s-a bucurat de o receptare așa cum a avut-o Cosmina Moroșan – beatitudine (eseu politic) – cu texte nu simple, nu tocmai comerciale, dar cărora poți să le asociezi un lifestyle (la limita dintre contracultural și academic: să citești de plăcere Deleuze și Guattari pe ritmuri de IDM/glitch) mai lesne decât în cazul textelor deconstructive ale Iuliei Militaru.

Cosmina Moroșan cu proiectul Autem, concert la festivalul CUCA (august 2018).

Un alt soi de prag este cel ilustrat de Liviu Cristescu, într-o formă mult mai cu picioarele pe pământul local, ca să zic așa. E vorba de o falie unde, în mod fatal, devine indistinct experimentul de caricaturile experimentului (oricum, greu de distins uneori de către neinițiați), dar pe care Liviu, de la înălțimea blocului său din Flămânda, încearcă să o fenteze jucându-se deliberat cu autosabotarea permanentă a propriei poziții, fără a face din această transgresiune o ambiție ca aceea cultivată în ultimele decenii, ca pe o schemă piramidală numai bună de parazitat rezultatele gugăl, de către veleitarii „paradoxismului”.

Acum un an, citisem CU OCHII ÎN 4 drept un volum conceptual fals-conceptual, în sensul în care destul de multe texte sunt de factură conceptuală, însă autorul își taie deliberat craca de sub picioare care l-ar fi propulsat către literatura conceptuală ca practică întemeiată teoretic, vorbind într-un jargon aproape numai al său, cu semnificații instabile sau greu de intuit, vorbind ca pentru sine (a se vedea cum polemizează în postfață cu americanii din Against Expression și înțelegerea lor a conceptualismului) și, mai mult, dând impresia că este împotriva oricărei respectabilități și coerențe posibile: un alt fel de aporie neo-dadaistă…

Citesc acum din PEDALARE ÎN GOL: mă văd pus la grea încercare. Texte aparente mai ușoare, mai adeseori fals-lirice și fals-narative decât fals-conceptuale (și acestea din urmă antipatice, supralicitând cea mai facilă tehnică din paleta autorului: așa-numita „spațializare”, o operațiune de figurativizare naivă), dar de o încrâncenare odioasă și de un cinism care lasă să se întrevadă foarte puține insule de „literaritate” („mă uit în puzderia de frunze și petale cum putrezesc/îmi dau așa un sentiment de consolare de camaraderie/uite îmi zic nu numai eu”, p. 15).

Acest al doilea volum renunță la detașarea ironică din primul și pune un accent colosal pe sarcasm, tone de sarcasm. Era o exagerare când douămiiștii pretindeau că autoreferențialitatea textualistă nu este nimic altceva decât masturbare; protagonistul LIVIU CRISTESCU se masturbează la propriu și la figurat, și încă la tot pasul („dragostea în patru labe (ars amandi):// o labă dimineață/ două labe la prânz/ și una seara”, p. 103), totul e derizoriu și nimic nu contează.

Sau ceea ce contează e să ne transmită că totul e de căcat, deși e un căcat pe care roiesc diverse certitudini nepuse la îndoielă, de la ateism (proclamat în nenumărate rânduri) până la binaritatea de gen. Pare că femeile nu constituie aici altceva decât obiecte fragile ale dorinței (imaginile pornografice din care, în primul volum, nu erau redate decât numele impersonale ale fișierelor) sau amenințări ale castrării (în „priza la real”) ori doar ale reducerii la neputință („capitolul unu: un băiat a cunoscut o fată/ capitolul doi: băiatul a continuat s-o cunoască pe fată/ capitolul trei: băiatul a devenit onanist”, p. 111), abia compensată de furia acestor scrieri în răspăr…

Din fericire, Liviu Cristescu nu-și asumă poziția stereotipică a unui incel (celibatar involuntar) din ziua de azi, adică nu livrează aici și o ideologizare anti-P.C. (de regulă, în spatele mai tuturor refrenelor care au ajuns să asocieze respectul cu cenzura), cum tinde s-o facă printre rânduri bivolarianul Bogdan Lypkhan. Pentru așa ceva ar fi trebuit să se ia mai în serios decât o face; or, cartea e îmbibată până la refuz, e olimpică la categoria: miserupism. Deși există o mie de motive să te superi pe Liviu Cristescu, există momente în care pur și simplu parcă nu-ți vine să te superi (prea tare) pe cine scrie: „m-a trezit un coșmar:/ se făcea că nu mai vrea nici măcar un canibal/ să mă-nghită”…

Problema ar fi doar că așa ceva evadează chiar de sub categoria literaturii experimentale, care necesită anumite rigori ce sunt aici ignorate, fie și deliberat, în numele unei poziții, oarecum, încă mai destabilizate decât ce-și propunea Derrida (evident, Liviu Cristescu este deconstructivist și nu prea), ceea ce implică, prea adeseori, simpla încălcare a cutumelor scrisului ce mai sunt încă valabile…

Literatura experimentală a viitorului, dacă poate avea vreun viitor într-o țară ca în prag de război, cum este acum România, e nevoită să capete niște contururi mai ferme și să coaguleze nu numai linii de fugă, ci și convergențe, conversații, precum și un public mai consistent.

 


[Note personale înainte de lectura volumului Straturi de Ghe Adacor]

Postând Manifest despre Proteus sau Despre poezia straturilor și primele câteva poezii din acest volum de debut, Straturi, nu știu dacă am reușit să stârnesc vreo reacție de curiozitate sau, poate mai curând, de dezaprobare.

Sentimentul meu este că a cam dispărut ideea de generație sau chiar de promoție. Așa îmi explic faptul că mulți poeți debutați după 2008 (când apare volumul lui Vlad Moldovan, Blank) nu mai simt nevoia de a se delimita strategic de „generația 2000”, pentru că nu se abat suficient de mult de la poeticile impuse de aceasta sau, dacă o fac prin deconstrucție și exagerare caricaturală (ca Vlad Drăgoi), nu evadează cu totul din asumpțiile acestora, nu-și pot imagina o evadare (iar cei mai mulți sunt îndreptățiți de context să fie cât mai comozi și să nu facă decât să-și selecteze gașca de preferință).

Singura excepție vocală de până acum confirmă regula: Ovio Olaru a criticat extrem de dur predilecția pentru poezie confesională, însă propriile sale poezii trădează apartenența sa la o sensibilitate tot douămiistă, ca și reflexul de a condamna autoreferențialitatea și metadiscursivitatea atunci când a încercat să abordeze textele lui Sebastian Big (caz unic, unde nu se poate vorbi de nicio influență din poezia douămiistă sau din proximitatea ei, nicio afinitate structurală semnificativă).

Credeam că sunt aproape singurul, dintre cei iviți în urma acelui fiasco care a fost propunerea „boieriștilor” și abia ceva mai târziu „parveniți” la marginea scenei de poezie, nemulțumit de acest status quo, rezumat de un alt poet tânăr (nu mai știu cine) care afirma că știe când o poezie este bună dacă „îmi dă filme”. O poetă ca Gabi Eftimie (debutată în trena „generației 2000” și anunțând o zonă mai nouă de discurs) ar fi putut deveni propriu-zis experimentală dacă nu ar fi evitat cu dibăcie să rupă „filmul”.

„Boierismul” amintit mai sus nu era altceva decât o tentativă provincială de a răsturna reacția douămiistă la postmodernism cu o revenire la postmodernismul literar „înalt” care să nu mai mimeze ieșitul în stradă, în periferia imundă, demnă de a fi disprețuită și exclusă în favoarea unei proiecții purificate, a unui mahalagism conceput imaculat, cu „sonorități de jazz”. În realitate, literatura boieristă nu a mai apărut, nu avea cum să apară, și nici n-a mai apărut vreo promoție de poeți cuminți așa cum sperau cei din USR (deși, mai recent, au mimat inventarea uneia prin așa-numita platformă Qpoem), lucrurile au devenit după 2010 tot mai amestecate.

Ghe Adacor, Straturi (frACTalia, 2018)

Când Ghe Adacor își inaugurează manifestul plângându-se de saturația cu poezie confesională și reactivă (adică (post)fracturistă), se pune problema dacă vorbim sau nu de încă o tentativă mai degrabă reacționară, dacă asistăm sau nu cu adevărat la o „depășire” (dacă se mai poate vorbi de vreo depășire!).

Ploieștean – precum un alt autor publicat de frACTalia, Rareș Fogaș (un caz mai curios, de coabitare a unor gesturi dinspre experiment cu o venerare fără rest a figurii lui Bukowski; or, abia cine pune la îndoială idolii Ginsberg, O’Hara și Bukowski s-ar putea elibera de magnetismul contraculturii (post)douămiiste) -, Ghe Adacor, mi-am spus, pare să aparțină aceleiași zone provinciale, de reminiscențe din optzecism și din avangarda românească, pe care eu însumi am ilustrat-o cu aplomb la sfârșitul anilor 2000. Să mă explic (cu riscul de a fi acuzat de narcisism).

Dincolo de grupul naumienilor (Dan Stanciu, Iulian Tănase, Sacha Vlad, care au putut să aibă ceva „fani”, dar care nu au stimulat critica prin practicile lor cam prea mimetice, din păcate) și de alți câțiva bucureșteni (Ștefan Ciobanu, în primul rând), în diverse alte orașe, de la Timișoara, Târgu Jiu (Vladimir Udrescu) sau Craiova (autori de pe la Aius și Ramuri: Petrișor Militaru, Maria Dinu, Silviu Gongonea, Ion Maria ș.a.) până în Suceava (Alexandru Ovidiu Vintilă), Iași (autori de pe la Feed Back sau Zona), Brăila (Diana Corcan), Galați (Carmen Racoviță pare a fi cea mai spectaculoasă din această categorie; ar mai putea fi amintiți Leonard Matei și Andrei Velea) sau Constanța (Alina Pachițanu, Corina Dragomir, Silvia Bitere și, evident, subsemnatul), au existat în ultimii 15 ani sau continuă să existe tentative mai mult sau mai puțin diluate de neoavangardism și/sau de „postmodernism literar” reîncălzit la foc mic (s-ar încadra aici mai multe exemple din zona Qpoem).

Aș fi vrut și eu să scriu o carte cu un asemenea titlu, doar că nu aș fi avut bani să o public. Ei au avut…

E destul de grosier să bag atât de multă lume în aceeași oală (fie și înlesnită de faptul că majoritatea au publicat la aceleași câteva edituri, gen BrumaR sau Tracus Arte), nu toți au același interes pentru avangarda românească, dar au în comun statutul minoritar, simbolic vorbind, față de (nicidecum mai numeroșii, doar mai vizibilii) douămiiști, dublat în multe cazuri și de o inapetență pentru/lipsă de interes față de jocurile câmpului literar.

Chiar și timișoreanul Tudor Crețu sau târgovișteanul Constantin Virgil Bănescu sunt cazuri ce dovedesc, la marginea „generației 2000”, un decalaj de sensibilitate, darămite în cazul acestei categorii de autori care au preferat să abordeze, cel mai adesea diluat, influențe care nu mai pot fi tari, s-au istoricizat, nu mai produc un impact așa de mare (decât pentru încă mult mai numeroșii veleitari tributari unor modele poetice încă și mai revolute, captivi unor tipare și mai înapoiate), iar eu cred că diferența aceasta vine și pe fondul unor moduri de viață nu tocmai nonconformiste și mentalităților încă mai degrabă conservatoare, pe care acești oameni nu țin să le dezaprobe, chiar dacă modelele lor literare și-au asumat asta în epocile respective.

Sau cel puțin asta o dovedește cazul meu, al celui care am încercat să fac „avangardă”, literalmente, cu voie de la părinți, să nu stârnesc dezaprobarea lor sau a celor din jur. Cât de relevantă este, chiar și în mediul (recent) urban(izat), dependența sau independența autorilor de poezie față de părinți, rude etc.? – iată o temă sociologică, ar merita să fie dezbătută dincolo de termenii rudimentari, uneori de-a dreptul maciști sau chiar homofobi, ai „înțelepciunii” de terasă, la modul „ [poetul X] n-are coaie, normal dacă stă tot cu ai lui”…

Dintr-o asemenea postură de „papă-lapte” conștient de întârzierea sa, încercând să compensez acest decalaj cu texte cât mai personalizate (și intensive, nu neapărat intense), încercând să fiu autentic în condițiile în care autenticismul era pentru mine deopotrivă imposibil și indezirabil (nu puteam și nici nu doream să torn elementele queer, neobservate sau trecute sub tăcere de toți cei câțiva care au scris despre carte, într-o formulă poetică transparentă), s-au născut colajele lirice din placheta cacao (Tracus Arte, 2012).

Acela a fost unul dintre prea puținele debuturi constănțene după moartea lui George Vasilievici. Când mă gândesc și la turnura pe care a luat-o Marius Ianuș, îmi este clar că, odată cu ei, a murit, sau a fost pus sub semnul întrebării, un întreg mod de viață mai libertin (cu care nu am mai nimic în comun, chiar dacă nu vin nici eu dintr-un fundal social upper-class, dintr-o „elită” preocupată de vreun „boierism”), care, în fond, a contat enorm pentru spiritul „generației 2000”, chiar dacă unele și unii pe care încă se aplică eticheta aceasta nu mai au în comun cu acest spirit decât, cel mult și pe alocuri, retorica.

Momentul „Canonul” n-a fost decât bomboana de pe coliva unei aroganțe prea mari. Nucleul dur de la Clubliterar își asezona exclusivismul cu niște cutume aberante, cum ar fi că orice metaforism e de rău augur (dacă ai „stil poezie.ro”, nu exiști ca poet, iar eu am postat multă vreme chiar pe poezie.ro), textualismul nu mai este acceptabil (nici Bogdan Ghiu nu era iertat, pe când un volum ca (Poemul din carton). Urme de distrugere pe Marte mi se părea infinit mai cool și mai actual/de viitor decât ce era în trend pentru douămiiști), o poezie este cu siguranță proastă dacă se joacă cu fonturile (singurele abateri iertate, din câte am văzut, erau cele ale lui V. Leac) sau că un poet e cu siguranță neinteresant dacă e literat, oricine altcineva cu orice alt background scrie mai interesant decât cei care ies din Facultatea de Litere!!

Ar fi greu de spus câte și ce fel de victime au făcut genul acesta de atitudini (Adrian Urmanov avea dreptate când vorbea de toxicitatea boemei literare, deși o făcea și pentru a promova alternativa sa, mânăstirea de la Râșca…), dar pe mine – care abia ce mă pregăteam să intru la Litere și, de altfel, abia ajunsesem cu lecturile mele sistematice din istoria poeziei pe la autorii contemporani; înainte de a parcurge antologia Generația 2000, am ținut să parcurg cu minuțozitate și restul antologiilor lui Mincu, ca să înțeleg unde a dus „autenticitatea scriiturii”, cum s-a ajuns aici – m-a făcut să mă încăpățânez și mai tare să înaintez neadecvându-mă acestor fumuri de falsă competiție, fumuri care le-au făcut pe mai multe persoane care le-am cunoscut să nu mai publice deloc și să se izoleze. Eu am rezistat, dar n-aș fi făcut-o dacă mă formam doar cu puțin altfel.

După 2012, profitând și de un context tot mai eclectic, dacă nu tocmai ecumenic (Dan Coman, Claudiu Komartin, Răzvan Țupa, Radu Vancu au mers destul de departe în direcția asta cu tot ceea ce au organizat sau editat din 2009-2010 încolo), am devenit oarecum un insider, rămânând marginal cu ideile mele, rareori formulate (la cutumele de mai sus s-ar putea adăuga și scepticismul, îndreptățit, față de orice ar mai suna a manifest în ziua de azi) așa de explicit ca astăzi, când nutresc impresia, poate cât se poate de neîntemeiată, că nu sunt singurul care s-a gândit măcar la unele dintre aspectele sale și și-a zis: ce-ar fi de făcut, ce alternativă (credibilă la nivelul unei nișe, fiindcă nu se mai poate discuta la nivel de câmp) să mai propunem când pare că ar trebui să nu ne mai pese deloc? Fie ce o fi… Hm?

 

(În ce măsură Ghe Adacor reușește sau își propune măcar să depășească problemele amintite mai sus, ale plafonului moderației provinciale și ale stagnării (post)douămiiste, rămâne de văzut în textul meu propriu-zis despre volumul Straturi, în curând pe ecranele mici și mijlocii… Voi fi înțelegător, dar și feroce.)

 

Tags: , , , , , ,