Am ținut într-un fragment publicat săptămâna trecută să lămuresc contextul în care, în pofida unui ușor scepticism pe care mi-l rezervasem deja în fața manifestului-prefață și a primelor poezii (neconcludente, dar în alt mod decât cel pe care îl suspectam inițial), am întâmpinat cu un anumit entuziasm apariția primului volum de versuri al lui Ghe Adacor, Straturi, în care îmi puneam niște speranțe că ar putea constitui o depășire a minoratului provincial tributar unor elemente diluate de „postmodernism” optzecist sau de avangardism istoric și, în același timp, o ruptură conștientă de tiparele douămiiste în care poeții mai tineri adeseori se complac. Sau, măcar, că putem vorbi de o încercare în aceste direcții.

Nici vorbă. Straturi este o plachetă clickbait, un hoax oarecum înrudit cu deconstrucția-ca-farsă din cărțile lui Liviu Cristescu, atâta doar că, după cum vom vedea, cititorului îi este aici amânată și, până la urmă, refuzată până și frustrarea maximă… (Deși putea fi mult mai lungă, placheta se oprește subit după pagina 62.) Nici vorbă de complexificare, de „straturi” (doar registre și formațiuni sintactice în coliziune).

Ținând cont de faptul că Ghe Adacor s-a străduit să termine Literele, să facă o revistă și să contribuie la o publicație online intitulată The New Postliterate și o „antologie internațională” intitulată promițător Alpha Bet a Test: Language in the Act of Disappearing (de fapt, un volum scos prin print-on-demand și care conține scrieri asemice – o nișă unde, teoretic, este explorată prin semne opace fascinația limbajelor indescifrabile, uneori cu rezultate spectaculoase, cum ar fi la Mirtha Dermisache; practic, sunt mulți amatori în cercurile de așa ceva care publică mâzgâlituri ce nu produc vreun insolit credibil), am crezut în interesul său sincer.

Astfel, nici faptul că se declară „pasionat de animație și artă, atât tradițională cât și digitală” nu l-am putut tratat drept un whistleblow pentru posibilitatea ca în spatele acestei producții cu veleități postavangardiste să se afle tot un om care, în sinea sa, rămâne cumva atașat de o înțelegere mai veche a artelor, dar care, spre deosebire de vasta majoritate a trolilor de pe Internet care spun în fața artei moderne/contemporane că „până și eu, până și copilul meu ar putea face așa ceva”, a depus efortul de a produce chiar așa ceva și de a ajunge publicat, poate amuzat în sinea sa că a fost luat atât de ușor în considerare.

Poate mă înșel în paranoia mea și Ghe Adacor nu și-a propus să demaște nimic, doar să se joace, convins că nimeni nu se va mai lăsa epatat oricât de mult ar încerca („o cititorule seamăn al meu gunoi al meu”, XXIII, p. 32). În fond, chiar în manifest (la care voi reveni după o trecere prin textele propriu-zise) se declară: „Poetul scrie pentru că vrea și îi place”. Atâta doar că se dovedește că poetul nu vrea altceva decât să demonstreze că se pot umple atâtea pagini cu versuri care să umple derizoriu timpul cititorului: „acest vers ți-a mâncat zece secunde din viață/ dacă mai și fumezi volumul meu te va băga în/ pământ” (XLV, p. 54)…

Ghe Adacor reușește o dublă performanță: să-i frustreze atât pe cei suspicioși din ospiciu față de orice formulă postavangardistă (fără a putea face vreo distincție între pseudo-tematizarea ce ține aici locul poeziei digitale și un proiect realmente interesant și făcut cu pasiune cum a fost Noi poeți „americani” poeți străini de la Margento), cât și pe unul ca mine, eu însumi acuzat de atâtea ori de „teribilisme”, care însă nu m-am coborât niciodată până la a prelungi necritic un anume ironism optzecist (Traian T. Coșovei: Patinează sau crapă!), atât cât să-i țin ostateci pe cititori cu vreun pistol de jucărie. Iată însă-l pe Ghe Adacor cum (nu) profită de faptul că totul este permis (cu toate că, deși e greu de spus de ce, nu orice merge):

cuțitul cu care înjunghii e același
cu care întind untul pe felia de pâine
hainele se odihnesc pe garduri de aur
mă spăl în diminețile voastre
gjjhdiuș
fpilooghbxvs
cuvântul în eclozare
cu un ochi care râde și altul care înșurubează
uite a venit seara
și pisica murdară îmi sare de pe genunchi
printre coaste
se ghemuiește și toarce
poate un coșmar poate o amintire străină
sau un poem de Milligan
dacă e joi

(IV, p. 12)

Spike Milligan a fost una dintre sursele majore de influență ale celor de la Monty Python (invocați chiar în poemul cu care se încheie Straturi: „am învățat mai multe de la Monthy Phyton” [sic], p. 62), fiind considerat unul dintre urmașii lui Edward Lear, un reprezentant al tradiției „nonsensului”. (La titlul unuia dintre poemele sale regăsim o trimitere mai încolo în carte: „cursele regulate spre Ning Nang Nong”, p. 24)

Prin urmare, ar trebui să fie ușor să-l legitimez pe Ghe Adacor în virtutea acestei tradiții, însă mi-e mai greu să pun degetul pe fragmente de text care să poată constitui, la limită, poezie bună decât să regăsesc momente de un penibil peste limita a ceea ce mi-aș asuma, cum ar fi: „nu există regi ai realității nici președinți ai fanteziei/ suntem doar noi și cuvintele care se nasc gravide” (XXV, p. 34) – o formulare parcă dinadins adresată celor care l-ar fi bănuit din fașă pe ploieștean bolnav de umbra lui Nichita Stănescu (cu siguranță cel din texte precum Pușca) –, ori: „ai grijă ce aștepți s-ar putea să fii dezamăgită/ dacă te îmbolvănești sună-mă ca să te cert// poți instala oricâte softuri/ tot ești o colecție de mofturi” și „ce îmi place când închizi ochii/ și visezi la acel om fermecător/ care în acest moment mănâncă/ ce mănânc și eu” (XXVII, p. 36) – o hârjoneală cvasi-cărtăresciană (și încă mai, eufemistic spus, dubioasă: „iubito nu mai căuta poezia în vagin/ corpul tău corpul ei           corpul ei/         corpul ei”, VII, p. 15) care reușește să fie mai dizgrațioasă chiar decât pseudo-amenințările de tipul mai sus-amintit:

fugi ca de-un cadavru
dar sângele baltă e al tău
și tu ești o metaforă tocită
și experințele [sic] tale se șterg
peste ani cuvintele scrise acum
vor fi tatuaje pe o piele lăsată

_și atunci_

întoarcerea cocorilor dă sens cerului
plaja e închisă ați făcut destule gropi
și dacă n-ai înțeles că noaptea e o pagină albă
o să te scot pe stradă goală/gol Messi!
cu o pancartă legată de gât
pe care n-o să scrie nimic

(XX, p. 29)

De fapt, paginile nu sunt goale, dar sunt lipsite de greutate. Cum nu e textualism adevărat („ah ce viață mizerabilă câte experiențe/ dar fotoliul comod/ ai făcut din literă mormânt și te crezi viu”, VII, p. 15; de fapt, ceea ce abundă în carte sunt gesticulațiile ce amintesc de  Strofele lui Ilarie Voronca, de genul: „purtai roșu după cum am spus în primul vers”, însă poemul începe cu: „și tu purtai albastru”, XXXV, p. 44), nu e nici minimalism cu totul, deși eul poetic clamează și el că what you see is what you see („nu e nimic ascuns/ citești recitești nu citești”, XIX, p. 28), iar de „distribuirea spațiilor goale” se abuzează în mai multe texte cu totul arbitrar, chiar și sub un vers plin de efuziune („Liniștea este cea care m-a ales”) din Claude Royet-Journoud, un poet (frecventat și el mai demult de Gheorghe Iova, fără a fi fost tradus la noi) asociat cu așa-numita poésie blanche, un trend în poezia franceză a anilor ’70 care ducea până la capăt explorările ultimului Mallarmé – ceea ce ar sugera că textele lui Ghe Adacor se raportează strict parodic la tradiția aceasta avangardistă.

„Timpul nu este nici linear, nici circular. Este excremental” este un motto preluat dintr-un text al lui Charles Bernstein, Me and My Pharaoh…, care friza deja auto-parodia postavangardei. Diferența este că, la poetul american, momentele de nonsens și de facilitate sunt distribuite echilibrat față de ceea ce le justifică într-un anumit grad de coerență, în timp ce Ghe Adacor, pentru că își permite, își întemeiază foarte slab licențele: „poezia e chemarea pe nume a lumii în care/ vorbim/ nu e niciun tabu” (XLVI, p. 55).

Recitind manifestul, devin cu atât mai stupefiat de discrepanța dintre carte și chiar așteptările care sunt create dinadins pe la început. Să încep cu sfârșitul:

„Universul a fost construit să recompenseze explorarea. Poezia, care a promis să îl redea oamenilor, a reușit să o facă doar când și-a asumat rolul de explorat al lumii veșnic schimbătoare, prinsă în jocul straturilor, dar deschisă tuturor posibilităților” (p. 8).

O definiție necritică (adică neluând în calcul riscurile dimensiunii colonialiste a modernității) a poeziei moderne, nu? Concluzia pare mai mult menită să cheme. ca pe un ecou în contradictoriu, butada stângistă a lui Victor Burgin (popularizată prin revista IDEA), și anume că „o artă detaşată de lumea socială e liberă să meargă unde vrea, numai că nu mai are unde să meargă” (o situație cu atât mai problematică în câmpul nostru literar traumatizat de lecția douămiistă).

Totuși, ideea modernistă de explorare, precum și cea a fanteziei dictatoriale, coexistă aici cu o motivație slabă, postmodernistă: „Scrii pentru că îți place și vrei să mai așezi ceva în vitrină, să mai instalezi un add-on (s.m.), să sondezi un strat, să ridici ancora”. Visceralul este exclus în mod curios („Orice altă justificare este secundară sau o minciună, precum nevoia de a da afară. A da afară ține de expresie, care e moartă, sau de rău la stomac”, p. 8), încă o dată, după ce, la începutul manifestului, Adacor își manifesta saturația și dezgustul față de supralicitarea visceralului și a subiectivității.

„Poezia a ajuns o baltă de confesiuni și reacții” (p. 5), însă anti-autenticitatea aceasta clamată (care, după cum am văzut, nu a constituit în practică decât o șustă între Tzara, Topârceanu sau Bernstein, fără grația vreunuia dintre ei) poate fi atunci taxată tot drept o reacție în sine, nemotivată de o structură profund diferită. „E timpul ca poezia să redevină responsabilă, renunțând la reactiv și asumându-și locul pe care îl are în construcția realității”. Stai așa, care construcție a cărei realități?

„În secolul al XXI-lea, să negi sau să ignori că trăim în și prin limbaj reprezintă o invalidare (pe toate planurile) a poeziei”. O constatare problematică, din moment ce, oricât de important ar fi, limbajul în sine a pierdut teren în fața imaginii (altfel, nu ar fi fost atât de larg răspândită tentația de a vedea în poezia narativă forma supremă a poeziei contemporane), iar poezia/literatura cu atât mai mult în fața celorlalte arte.

„Poezia pe care o propun își asumă limbajul ca formă principală de cunoaștere, dar nu scopul de a dovedi teorii sau fantasme politice, așa cum au făcut mulți poeți ai limbajului din lumea Veche sau Nouă, ci în numele propriei puteri”. Ce reprezintă însă această putere proprie? „Eu nu sunt noi, un grup, altul, nici ce-am făcut ieri, eu sunt cu ceilalți în disjunctivitate, singurătăți conectate”. Ok, dar ce aduce poeziei această presupusă „condiție plurală”, o fi mai mult decât „un simulacru de poezie de secol XX”, nici măcar de fals Pessoa?

„Gata cu poezia ca simptom al lumii, e vremea pentru poezia ca lume!” (p. 6). A trebuit să recitesc cu ochii larg deschiși ca să mă conving că, într-adevăr, după ce s-a chinuit să ne anunțe cum „gaura de vierme a tehnologiei a anulat linearitatea, proximitatea și distanțele” (oare n-a făcut-o încă de la începuturile modernității?), Ghe Adacor nu vine decât cu un gest performativ de o ambiguitate nefericită: poezia ca lume doar spectral-textuală sau propriu-zis virtuală?

Deși, spre deosebire de Liviu Cristescu, nu ni se dă nicio instrucțiune cu privire la modul de folosire a textelor din carte sau a paginilor pe care sunt tipărite (cel mult, apare la un moment dat: „versurile se deturnează nu se interpretează”, XI, p. 22), este decretată moartea cititorului și înlocuirea acestuia de către „user” (niciun joc de cuvinte pornind de la cuvântul englezesc, doar un barbarism pe măsura IT-iștilor de modă veche, cărora traducerile în română ale interfețelor li se par inadecvate). Nu există „noi versiuni”, „updateuri” când vorbim de un volum încremenit în formatul tradițional tipărit, care nu rămâne decăt să cunoască ediții substanțial diferite.

„Noua poezie este poezia în generare, înțeleasă ca sumă de fenomene care apar când userul se pune în mișcare” (p. 6) – parcă ne testează inteligența, dacă ne prindem sau nu că ne vinde un truism. „Destul s-a scris de parcă cititorul și-ar ține mâna la ochi și ar citi cu urechile”. Subscriu, însă ni se prezintă drept soluție o banalitate: „Fontul, așezarea, spațiile goale sunt parte a poeziei”. O fi omisiunea voluntară mai degrabă decât ignoranța la mijloc, cert e că s-a mers mult mai departe în secolul trecut, iar eu chiar anul acesta am tradus textul celebru al lui Ulises Carrión, Noua artă de a face cărți, unde se vorbește despre posibilitățile interesante pe care le conține cartea gândită ca întreg și nu doar ca un container de texte, așa cum rămâne chiar și această carte a lui Ghe Adacor.

E futilă încercarea de a mai descâlci contradicțiile din manifest (cum ar fi cea dintre apelul explicit la „responsabilitate” și ideea implicită că totul este permis în text), precum și formulările care spun prea puține: „expresia este înlocuită de compresie, straturile se suprapun în unități pregătite pentru generare”. Este evident că nu contează aici decât spectacolul falsei avangarde („suntem în plină epocă a vitrinei, care nu poate fi spartă, căci fiecare om poartă în buzunar una, în care se așează de bunăvoie sau nu, în care intră și când iese în stradă. Poetul nu mai distruge, cel mult face contrabandă”, p. 8; aș adăuga: o contrabandă de ordinul celei sugerate în versul „poți fi un bun cetățean și privi filme piratate”, p. 59), unde „specialitatea casei e tava” (un alt mod de a spune banalizatul „mediul este mesajul”?).

Da, „o frunză cade pe pământ la fel cum o făceau/ frunzele/             de acum o sută de ani” (nimic din secolul acesta în această constatare lirică, ca pentru a anunța din primul text că Ghe Adacor își propusese să nu aducă „nimic nou”), atâta doar că… „cu un secol înainte aș fi zis că sunt fantasma/ unui băutor de absint” (XIX, p. 28), și atunci mi se pare că afinul lui Ghe Adacor ar putea fi mai degrabă Vinea (de dinaintea resemnării sale în fața „vorbelor goale”, tot ceea ce a înțeles din gesticulația de avangardă) decât Tzara, cu adevărat performer-ul subversiunii poeziei, și cu atât mai puțin Duchamp, cel care nu a mai avut nevoie de carcasa poeziei pentru a ajunge la experiment. Faptul că Straturi apare în „colecția experimental” a editurii frACTalia este, cum s-ar spune, a travesty. Cum se spune în general despre România: nu ne mai facem bine!

 

P.S. Am o lungă listă de așteptare: Black Hyperbox și Ștefan Tiron, Noi poeți „americani” poeți străini, cărțile Oanei Avasilichioaei, seria ODD și alte câteva noutăți sau cărți ceva mai vechi de la diverse edituri despre care vreau să scriu, să duc la bun sfârșit ce am început să scriu. Contrar aparențelor, nu îmi place să scriu despre ce nu-mi place, iar de data aceasta am luat-o personal, știu, însă am ținut să nu fiu ca ceilalți, fiindcă am blamat de multe ori pe Facebook și în alte contexte obiceiul înrădăcinat la noi de a rade o carte dintr-o frază-două și de a considera de la sine înțeles ce nu este „în regulă”… În rest, firește că viața se află în altă parte!

 

Tags: ,